În a doua jumătate a secolului al XIX- lea, oraşul (moşia) Câmpina avea un singur proprietar, pe prinţul Dimitrie Barbu Ştirbey, care primise moştenire de la părinţii săi, domnitorul Barbu Dimitrie Ştirbey şi Elisabeta Cantacuzino Ştirbey, proprietăţile de la Câmpina şi din împrejurimi. 

Contextul economic şi social al înfiinţării liceului

Prezenţa în zonă a „aurului negru“ a atras capital şi investitori spre sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea. Petrolul a revoluţionat satele și oraşele, prin lumina pe care a adus-o în casele oamenilor, prin mecanizarea muncii agricole şi industriale. Exploatarea şi prelucrarea petrolului au avut, pentru Câmpina, o importanţă economico-industrială aparte, mult mai mare decât importanţa economico-comercială pe care a avut-o în secolele trecute vama Câmpina. Atracţia petrolului a antrenat după sine înfiinţarea, cu capital german, a Rafinăriei Steaua Română în anul 1895, care va rămâne cea mai mare şi modernă din lume, până în 1925. La aceasta s-a adăugat o industrie de producţie şi reparaţii a utilajului petrolier. România a fost prima ţară din lume care a exportat benzină încă din anii 1900. Curând, au apărut în urbe tot mai mulţi afacerişti străini (francezi, englezi, olandezi, germani), atraşi de mirajul îmbogăţirii, astfel că industria avea să fie acaparată de capitalul vest-european. Peisajul oraşului se schimbă, apar clădiri frumoase şi afaceri înfloritoare. Firesc, apare necesitatea unei şcoli medii, pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă. În Câmpina, existau, la acel moment, doar o şcoală de sondori (înfiinţată în 1904) şi şcolile primare.

În timpul Primul Război Mondial, au fost distruse 1.677 de sonde, ceea ce face ca, după război, să fie şi mai multă nevoie de oameni calificaţi, cu şcoală, în efortul de refacere a instalaţiilor şi de repunere în funcţiune a industriei.

Înfiinţarea gimnaziului

În vara anului 1919, un comitet de iniţiativă a convocat o adunare a părinţilor, care l-a ales ca preşedinte al comitetului pe inginerul Constantin Bărbăcioru. Comitetul de iniţiativă a redactat un memoriu către Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor, semnat de 345 de persoane. Semnatarii memoriului cereau înfiinţarea în Câmpina a unei şcoli secundare şi se obligau să contribuie la cheltuielile de întreţinere. După numeroase intervenţii făcute de primarul oraşului, Ştefan Dobrescu, şi de membrii comitetului, s-a obţinut aprobarea legală pentru înfiinţarea gimnaziului, cu trei clase.

Ministerul l-a numit ca director pe Ştefan Popescu, profesor de fizică şi chimie, originar din comuna Proviţa de Jos, care o ocupat această funcţie până în 1938.

Directorul Ştefan Popescu, împreună cu soţia Paulina Popescu, au fost încântaţi să locuiască în casa prinţesei Ştirbey, ce le fusese oferită ca locuinţă de serviciu. Nu bănuiau însă ce avea să îi aştepte la sosire. În timpul războiului, casa fusese ocupată de nemţi. Caii lor, lihniţi de foame pe timpul iernii, roseseră pragurile, pervazurile, tâmplăria de lemn. În prima noapte, ca să poată dormi, au sprijinit uşa cu o bârnă (conform celor scrise de Simona Luncaşu în Câmpina de altădată. Călătorie în timp; Editura Transilvania Expres, Braşov, 2003).

Casa directorului

Şcoala Gimnazialăşi-a deschis porţile în ziua de 15 octombrie 1919. În primul an şcolar (1919-1920), gimnaziul a funcţionat cu cinci clase (dintre care două extrabugetare, întreţinute de comitetul de părinţi) şi opt cadre didactice. Ministerul nu s-a obligat să asigure baza materială, această sarcină revenind primăriei oraşului şi comitetului şcolar. Din lipsa bazei materiale, în primele două trimestre, gimnaziul a funcţionat în localul Şcolii Primare de Băieţi nr. 1. Cursurile au fost frecventate de 191 elevi, cu program după-amiaza. În primăvara anului 1920, gimnaziul s-a mutat în conacul construit în 1872 de prinţul Dimitrie Barbu Ştirbey. Atât conacul, cât şi terenul aparţineau familiei contesei Martha de Blome, nepoata fostului domnitor al Ţării Româneşti – Barbu Dimitrie Ştirbey şi fiica prinţului Dimitrie Barbu Ştirbey. Şcoala a funcţionat în această clădire până în 1928, chiria fiind plătită de primărie.

Pentru celelalte cheltuieli, comitetul şcolar a adunat bani din donaţii, taxe şcolare şi taxe de construcţie. Din veniturile băneşti realizate de comitet, s-au construit, între 1919 şi 1923, o sală de gimnastică şi de festivităţi.

Transformarea în liceu

Înfiinţarea gimnaziului a dat şansă multor copii de muncitori şi meseriaşi de a învăţa carte, deşi în condiţii grele, deoarece clasele erau suprapopulate, cu 50-70 de elevi la clasă. Aceste condiţii nesatisfăcătoare şi suprapopularea explică, în parte, procentele mari de elevi repetenţi din primii ani: 14% în 1921, 24% în 1922, 26% în 1924. Înfiinţarea gimnaziului a satisfăcut doar parţial interesele cetăţenilor oraşului şi localităţilor învecinate, care doreau un liceu, pentru ca elevii să nu mai fie nevoiţi să meargă la Ploieşti, ceea ce presupunea costuri mari, reducând şansele multor elevi. De aceea, adunarea generală a părinţilor a împuternicit comitetul şcolar să facă demersurile, pe lângă Ministerul Instrucţiunii Publice, pentru transformarea gimnaziului în liceu. Acţiunea a fost susţinută puternic de directorul şi profesorii gimnaziului. Ministerul aprobă înfiinţarea clasei a V-a pentru anul şcolar 1920-1921 (primului an de liceu), ceea ce echivala cu transformarea gimnaziului în liceu. În acest an şcolar, liceul a funcţionat cu 10 cadre didactice şi șapte clase în care au fost înscrişi 306 elevi. În toamna anului 1921 se produce o schimbare importantă în viaţa liceului – demixtarea, ca urmare a înfiinţării Liceului de fete Iulia Hasdeu, care va dăinui până la reforma învăţământului din 1948, când cele două licee de cultură generală se vor contopi din nou, sub denumirea de Şcoala Medie Mixtă. Liceul nostru a devenit Liceul de băieţişia avut în 1921 un număr de 232 elevi. În următorii ani şcolari, Liceul de băieţi adaugă, succesiv, clasa a VII-a şi a VIII-a, astfel încât, în 1924, termină cursul liceal prima serie de elevi.

Construirea liceului

Construirea unei clădiri corespunzătoare pentru liceu nu a fost posibilă de la început, întrucât terenul aparţinea Marthei de Blome. Comitetul şcolar şi primăria au dus tratative pentru trecerea terenului şi clădirilor aflate pe el în proprietatea statului. Din acest comitet au făcut parte Ştefan Popescu, Stoica Teodorescu, Constantin Rădulescu, Stelian Ştefănescu, Gheorghe N. Grigorescu – fiul pictorului Nicolae Grigorescu.

În tratative s-au implicat şi Ministerul Instrucţiunii Publice şi Ministerul Agriculturii, întrucât cedarea terenului şi a clădirilor era condiţionată de restituirea, către familia de Blome, a unei părţi din moşia Voila, ce le fusese expropriată în 1921. S-a ajuns la un acord, cu condiţia ca liceul să poarte numele de Principele Dimitrie Barbu Ştirbey. Actul de donaţie s-a încheiat la 14 mai 1923. În concordanţă cu clauza actului de donaţie, s-a înfiinţat un comitet pentru construirea Liceului Principele Dimitrie Barbu Ştirbey.

Din acest comitet au făcut parte ca preşedinţi de onoare – mitropolitul Pimen al Moldovei şi soţii Hans şi Martha de Blome, preşedinte activ – principele Gheorghe Valentin Bibescu, vicepreşedinţi – inginerul Gheorghe Dumitrescu (directorul Societăţii Steaua Română) şi Ştefan Popescu – directorul liceului. Comitetul a deschis liste de subscripţie pentru realizarea construcţiei. Au donat bani societăţile industriale şi comerciale, dar şi mulţi cetăţeni ai oraşului sau din împrejurimi. Printre cei care au dat bani merită menţionaţi Ionel D. Ştefănescu – profesor la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti, Ruxandra Vlahuţă, soţia scriitorului, Ana Gh. Grigorescu, fiica scriitorului Alexandru Vlahuţă şi nora pictorului Nicolae Grigorescu. Cea mai mare parte din bani au avut ca sursă taxa de construcţie, încasată de comitetul şcolar de la părinţii elevilor. În 1924 s-au făcut planurile şi a demarat construcţia. Planul clădirii şi documentaţia tehnică au fost făcute de arhitectul Toma Socolescu, profesor la Facultatea de Arhitectură din Bucureşti. Corpul principal al clădirii (aripa cu sălile de curs, laboratorul de fizică şi chimie şi sala de ştiinţe naturale) a fost dat în folosinţă în 1928.

Pentru a veni în ajutorul familiilor cu venituri mici, directorul Ştefan Popescu şi comitetul şcolar au înfiinţat, în 1929, în conacul princiar, devenit disponibil, un internat şcolar şi o cantină.  Internatul avea două dormitoare, infirmerie, spălător, sală de preparaţiune, sufragerie şi bucătărie, cu o capacitate de 35-40 locuri, mărită ulterior la 90-100 locuri. Internatul a funcţionat până în 1977, când clădirea a fost grav avariată la cutremur şi dezafectată.

Criza din anii 1929-1933 a încheiat prima etapă de construcţie şi, în 1933, ministerul atribuie şcolii numele Liceul Dimitrie Barbu Ştirbey, pe care îl va purta până la reforma învăţământului din 1948, când devine Şcoala Medie Mixtă, după reunirea cu Liceul de fete Iulia Hasdeu. După terminarea crizei, directorul şcolii împreună cu comitetul au reînceput strângerea de fonduri pentru construirea aripii de pe strada Mihail Eminescu. Construcţia a început în anul 1935 şi s-a terminat „la roşu“ în 1936.

Anii celui de-al Doilea Război Mondial şi cutremurul din 1940

Lucrările s-au terminat în 1943, deoarece cutremurul din 1940 şi izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial au afectat grav clădirea. După terminarea aripii noi, liceul avea o bază materială corespunzătoare: 12 săli de clasă, un laborator de fizică şi chimie, o sală de desen şi muzică, cancelarie, bibliotecă, internat, cantină, cabinet medical, toate dotate cu mobilier, aparatură şi material didactic modern. Biblioteca avea în 1944 circa 10.000 de volume, cumpărate de comitetul de părinţi sau din donaţii ale persoanelor particulare.

Din nefericire, clădirea şcolii, adevărată operă de artă, a avut un destin tragic. Bombardamentele aeriene ale englezilor şi americanilor, din 18 şi 19 august 1944, au avariat grav prima aripă şi holul principal şi au distrus total aripa cea nouă, dinspre strada Eminescu.

Lucrările de reconstrucţie au început după 23 august 1944 şi s-au făcut cu sprijinul părinţilor, elevilor şi cadrelor didactice.

Reconstrucţia din anii ’50

Reconstrucţia şi reparaţiile capitale au fost continuate, în anii ’50, de directorul Gheorghe Stanciu.

În anul şcolar 1951-1952, se înfiinţează şi secţia serală. În anul 1957, liceul îşi schimbă din nou denumirea, în Liceul Nicolae Grigorescu, cu prilejul comemorării a 50 de ani de la moartea pictorului. În anul şcolar 1958-1959, s-au dat în funcţiune un laborator de chimie, cancelaria profesorilor, două săli de curs, un atelier auto şi o sală de mese pentru cantina şcolii. În anii reconstrucţiei, şcoala a fost patronată de Rafinăria Câmpina, care a oferit un sprijin substanţial, pe lângă Sfatul Popular al Regiunii Ploieşti, care a asigurat cea mai mare parte din fonduri. Comitetul de părinţi şi rafinăria au înzestrat laboratorul de chimie cu instalaţiile necesare, au construit un coridor şi un vestiar la sala de gimnastică, au executat lucrările de radioficare a şcolii etc. Terminarea lucrărilor a fost sărbătorită în mod solemn în decembrie 1959, la 40 de ani de la naşterea şcolii.

Dezvoltarea şi modernizarea

După anul 1960, Elena Buhai, director între 1960-1978, a dezvoltat baza materială, a asfaltat curtea, a racordat şcoala la sistemul de canalizare a oraşului, a modernizat sistemul de iluminat, a reparat localul internatului (Conacul Ştirbey), a evacuat locatarii din clădirile din curtea şcolii, schimbând destinaţia acestora în scopuri didactice, a înfiinţat un atelier de electrotehnică, un atelier de tâmplărie, un atelier de gospodărie.

În anul 1974, liceul devine Liceul de Matematică-fizică Nicolae Grigorescu, ca urmare a rezultatelor foarte bune obţinute la concursurile de matematică şi fizică, după introducerea experimentală, în anul 1971-1972, a claselor speciale de matematică-fizică.

Cutremurul din 1977 – o nouă tragedie

Cutremurul din 4 martie 1977 a avariat grav întregul local al şcolii şi clădirile anexă, iar liceul a fost nevoit să-şi desfăşoare cursurile în localul Şcolii Generale Nr.7. S-au mobilizat din nou cadrele didactice, elevii, părinţii, s-au efectuat multe ore de muncă patriotică pentru evacuarea molozului şi a materialelor distruse, pentru manipularea materialelor de construcţie, pentru refacerea mobilierului şi a materialului didactic. La 15 septembrie 1978, se reiau cursurile în localul propriu, cu toate că aripa dinspre strada Eminescu, unde erau biblioteca, laboratoarele, birourile şi două săli de clasă, a fost reparată mai târziu.

Prin decretul nr. 220 al Consiliului de Stat, în 1982, se impune liceului nostru profilul industrial şi devine Liceul Industrial Nr. 5 Câmpina, subordonat Ministerului Transporturilor şi Telecomunicaţiilor şi patronat de Centrala Industrială Auto. Au fost menţinute clase de matematică-fizică, pe lângă cele de mecanică şi construcţii.

După Revoluţia din decembrie 1989, îşi schimbă denumirea în Liceul Teoretic Nicolae Grigorescu, iar la 10 ani de la revoluţie, în 1999, devine ceea ce este astăzi, Colegiul Naţional Nicolae Grigorescu.

Proiectul de construcţie al noii săli de sport, ce urma să fie amplasată într-o zonă în care fusese semnalată anterior prezenţa unor monumente istorice (Biserica din str. Mihail Eminescu, ctitorită de căminarul Grigore Bujoreanu la 1828, Şcoala Domnească de limba greacă ridicată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, începutul secolului al XVIII-lea), a primit avizul de construcţie în anul 2001 şi a fost dată în folosinţă în anul 2004. Din păcate, odată cu construirea sălii de sport, au fost demolate casa princiară şi casa directorului, aflate într-o stare avansată de deteriorare. Se mai păstrează doar Şcoala Domnească, în care se desfăşoară şi acum ore de studiu.

În 2009, cea de-a doua aripă a clădirii a fost extinsă cu un nou corp cu opt săli de clasă, datorită numărului tot mai mare de elevi, atraşi de prestigiul colegiului, aflat în elita instituţiilor de învăţământ prahovene şi naţionale.

Prof. Mihaela POPESCU,
Bibliotecar al CN Nicolae Grigorescu, Câmpina