În prima decadă a lunii august 2022, reprezentanții Ministerului Educației au avut prima întâlnire cu reprezentanții părinților, având ca subiect de dezbatere schimbările, propunerile din Legea Educației. Privită însă cu atenție, noua Lege a Educației este de fapt o reformă. Subiectele în dezbatere sunt: admiterea la liceu și materiile oblgatorii la Bacalaureat, cu precădere probă obligatorie la limba română pentru toți elevii. În ultimii 32 de ani învățământul, mai ales, a suferit schimbări peste schimbări și dacă ar fi să fim ironici – amară ironie! – a suferit mutații și, am putea spune, mutații „genetice“, fiindcă fiecare schimbare poartă amprenta (gena) inițiatorului său. Și așa, Legea Educației se „modelează“ după o idee sau alta, după o inițiativă sau alta, iar rezultatul, vizibil cu ochiul liber, a creat generații care abia reușesc să silabisească în limba română, a creat din păcate o nouă categorie: analfabeții funcționali. Nu generalizez, doar constat. Această nouă lege este absolut necesară pentru a da coerență învățământului românesc, punându-l în acord cu cerințele europene, dar punându-se mai mare accent pe limba română ca element fundamental al identității noastre, vorba poetului național: „Fiecare literatură națională formează focarul spiritului național, unde concurg toate razele din toate direcțiunile vieții spirituale, ea arată nivelul vieții publice spirituale“.

Sigur că în acest context aș dori să reamintesc de Legea Instrucțiunii Publice (de fapt, Reforma învățământului inițiată de Alexandru Ioan Cuza) din anul 1864, cu ajutorul căreia s-au pus bazele învățământului de stat. Legea prevedea trei grade ale învățământului: primar, secundar și superior. Învățământul primar de 4 ani, cel secundar de 7 ani (primar 4 ani + 3 ani secundar) și cel superior sau universitar de trei ani. Pentru prima dată, legea prevedea obligativitatea și gratuitatea învățământului primar. Prin aplicarea Legii Instrucțiunii Publice, în litera și spiritul ei, începea o nouă etapă în realizarea și aplicarea reformelor în planul învățământului. Se pun în valoare tradițiile ­înaintate ale școlii românești propagate de promotorii Gheorghe Lazăr și Gheorghe Asachi.

Pentru a înțelege mai bine evoluția școlii românești, voi reaminti că Gheorghe Lazăr este considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească (în 1818 a înființat prima școală cu predare în limba română, Școala de la Sfântul Sava, cel mai vechi institut educațional din București cu predare în limba română). Despre calitatea cursurilor în limba română susținute de Gheorghe Lazăr aflăm din scrierile Dorei d’Istria, citată de Angelo de Gubernatis în lucrarea La Roumanie et les roumains, Florența, 1898, pp. 181-182: „Lazăr spunea auditorilor săi că nu spre Orient trebuiau să-și întoarcă privirile, ci spre această antică Ausonia, de unde au provenit glorioșii veterani ai generosului Tra­ian“. Gheorghe Lazăr a tradus și a scris cărți în limba română, pentru a suplini lipsa cărților, dar și pentru a deschide noi orizonturi cititorilor vremii sale.

Precursor al generației pașoptiste, Gheorghe Asachi, personalitate com­plexă, îndrumător și animator al vieții artistice și culturale, organizator al școlilor naționale din Moldova (Academia Mihăileană), inițiatorul învățământului artistic în școlile moldovenești, a fost unul dintre întemeietorii nuvelei istorice la noi, a condus numeroase reviste lite­rare, a creat prima gazetă românească din Moldova (Albina Românească, 1829) a recuperat de la Lemberg (Polonia), manuscrisul epopeei comice a lui Ion Budai-Deleanu, Țiganiada. A organizat primele reprezentații teatrale în limba română (1816) și Conservatorul filarmonic-dramatic din Iași (1836).

Sigur, exemple sunt multe, dar aș dori să-l reamintesc pe scriitorul, filologul, omul politic, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, Ion Heliade-Rădulescu, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. Elev al lui Gheorghe Lazăr la Școala de la Sfântu Sava, Rădulescu îi va urma la conducerea școlii. Îndemnul său – „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!“ – este emblematic pentru contemporanii săi care au contribuit decisiv la crearea literaturii române naționale. Toate aceste generații au luptat pentru formarea limbii române moderne, pentru dezvoltarea literaturii române. Sigur, fiecare etapă este importantă, dar vom face un arc în timp oprindu-ne la anul 1875, an în care o personalitate polivalentă a culturii române, Mihai Eminescu, și-a pus amprenta și în domeniul învățământului românesc în calitate de revizor școlar. Deși a stat doar 11 luni în această funcție, prezența lui și metodele folosite au constituit un episod semnificativ în cultivarea limbii române în școli, în aplicarea principiilor didactice în procesul de predare. La 1 iunie 1875, Titu Maiorescu, ministru al Instrucțiunii Publice, îi trimite lui Eminescu o scrisoare, propunându-i postul de revizor școlar al județelor Iași și Vaslui (după ce fusese înlăturat din funcția de director al Bibliotecii Centrale din Iași). La data de 18 iunie 1875, Eminescu răspunde propunerii primite, expunând motivele care-l îndemnau să primească postul de revizor școlar:

„Iași, 18 iunie 1875

Mult stimate domnule Ministru,

La scrisoarea d-voastră din 15 l.c., am onoarea a răspunde că primesc bucuros funcția de revizor școlar peste districtele Iași și Vaslui, nu că prin asta aș adăuga ceva la bunăstarea mea materială, căci în faptă câștig pe loc cu lecțiile de la Institutul academic și Școala normală împreună 367 l.n., astfel adaosul nu este considerabil, în vederea cheltuielilor ce le-aș avea cu drumul. Punctul meu de vedere este că aș intra în contact cu populația rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Cred că aș fi în stare a vă da relații fidele asupra stării și traiului ei, precum și asupra marginilor între care ar fi cu putință a se lărgi sau a se adânci învățământul primar.“

La scrisoarea lui Eminescu, Titu Maiorescu, în calitate de ministru al Instrucțiunii, îi răspunde:

„1875, iulie

Domnului M. Eminescu, la Iași.

Prin trecerea d-lui D. Agură într-o altă funcțiune, devenind vacant postul de revizor școlar al județelor Iași și Vaslui, subsemnatul are onoare a vă face cunoscut că vă însărcinează pe dv. cu revizoratul acestor județe de la 1 iulie viitor, pentru care veți avea să primiți salariul prevăzut de buget. În locul d-voastră am numit pe dl. Dimitrie Petrino, căruia îi veți preda biblioteca după cataloagele și inventariile în ființă, iar ar­­hiva și cancelaria revizoratului o veți primi cu inventar în regulă de la d-l Agură.“

Astfel, Eminescu primește, la 1 iulie 1875, funcția de revizor școlar peste județele Iași și Vaslui, funcție pe care o va în­deplini până la data de 4 iunie 1876. Bineînțeles că predecesorul lui i-a lăsat o sumedenie de hârțoage despre care poetul spune, evident, cu ironie, că erau „nu tocmai în bună regulă“. Revizor școlar la acea vreme ar echivala cu funcția de ins­pector școlar general din zilele noastre. Controalele în școli și rapoartele întoc­mite de Eminescu dovedesc reale cunoștințe de pedagogie, însă a descoperit foarte repede că noțiunea de „învățământ“ era tratată cu indiferență de unii dascăli, de elevi, dar mai ales de autorități.

Pentru a avea evidența școlilor și a învățătorilor, a întocmit un catalog alfabetic pe școli, notând conștiincios tot ce constata. Când făcea inspecții, lua cu el aceste caiete, consemnând, scriind procese-verbale, pentru a fi sigur că nu uită și nu omite nimic: „La Brodoc, com. Rediu p. Stemnic. Băncile făcute proforma. Nici clopoțelul, nici orologiu. Niciun avertisment îndeplinit. Leafa învățătorului ne­­plătită. Copii foarte puțini“.

Pușa Roth – scriitoare, membră a USR, jurnalistă, membră UZPR, redactor-șef adjunct al Revistei Culturale Leviathan

Articolul integral publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 32-33