De la educaţia inteligenţei la educaţia intelectuală

Sorin Cristea
Prof. univ. dr. Sorin Cristea

„Câmpurile de acţiune pedagogică” plasează educaţia intelectuală în zona unui „domeniu al educaţiei” determinat de „variabile cognitive” aflate la baza activităţilor cognitive dependente de „două mari registre instrumentale: inteligenţa şi psihologia cunoaşterii” (M. Minder, op. cit., p. 438, vezi pp. 443-479). Ca urmare, educaţia intelectuală, ca şi conţinut pedagogic general, are ca premisă psihologică educaţia inteligenţei, privită ca „aptitudine şi capacitate” („inteligenţă generală”) şi ca „inteligenţă instrumentală şi operatorie” cu funcţie de adaptare a omului la probleme specifice generate de relaţiile sale cu mediul înconjurător.
Educaţia inteligenţei presupune analiza structurii sale de funcţionare, fixată, în mod tradiţional, prin două dimensiuni: a) aptitudinile intelectuale care, datorită caracte­rului lor potenţial, virtual, „nu sunt nici direct observabile, nici măsurabile”; b) capacităţile intelectuale care reprezintă inteli­genţa însăşi „concretizată în acte inteligente”.
Pedagogia modernă şi postmodernă propune o nouă abordare a raporturilor dintre aptitudini şi capacităţi, iniţiată încă din anii 1960. B.S. Bloom demonstrează experimental că „lipsa capacităţilor la mulţi copii (elevi) este datorată mai puţin unei mediocrităţi a aptitudinilor lor”; cauza principală o constituie „mediocritatea condiţiilor de dezvoltare” în familie, în comunitate şi mai ales în şcoală. Adaptarea instruirii la resursele celui educat, la ritmul său de învăţare, permite ca mai mult de 90% dintre elevi să aibă reuşită şcolară fără coborârea nivelului de exigenţă. Realizarea practică este urmarea cadrului axiomatic promovat, bazat pe trei argumente psihologice şi pedagogice fundamentale: 1) „Aptitudinile sunt asemănătoare la toţi indivizii”; 2) „Indivizii diferă prin viteza lor de învăţare”; 3) „Viteza de învăţare poate să devină asemănătoare pentru toţi” dacă asigurăm condiţiile de instruire corespunzătoare (în raport de nivelul fiecărui elev, de gradul de cultivare anterior a aptitudinii, de factorii psihosociali implicaţi calitativ în şcoală şi în afara şcolii). Transformarea aptitudinii în capacitate depinde prioritar nu de ereditate, ci de calitatea pedagogică a factorilor de mediu (comunitar, şcolar) – ibidem, pp. 446, 447.
Obiectivele pedagogice, angajate psihologic la nivelul educaţiei intelectului, vizează formarea-dezvoltarea: a) inteli­genţei generale – ca bază a „inteligenţelor multiple”; b) gândirii şi limbajului – ca resurse cognitive superioare la nivelul oricărei activităţi intelectuale.
Inteligenţa generală, „noţiune în acelaşi timp complexă şi ambiguă”, poate fi definită la nivelul unor opţiuni pedagogice asumate în sens:
1) Conceptual – „aptitudine de a rezolva probleme noi prin gândire” (Claparede, „o definiţie funcţională”); „proces de tratare a informaţiei şi de rezolvare a problemelor prin identificarea regulilor generale” (o definiţie informatică).
2) Structural – a) operaţii (judecată, producţie conver­gentă-divergentă, memorie, cunoaştere), produse (unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări, implicaţii), conţinuturi (figu­rative, simbolice, semantice, comportamentale) – vezi „modelul tridimensional al lui Guilford; b) suprafeţe, tipice pentru inteligenţa: analitică – empirică – practică (Sternberg, teoria triarhică); c) componente procesuale: metacomponente – „ope­raţii generale care permit planificarea, reglarea şi evaluarea acţiunii”; componente ale performanţei (implicate în executarea unei sarcini) – componente ale achiziţiei de cunoştinţe (implicate când învăţăm o informaţie nouă) – Sternberg, teoria inteli­genţei analitice; d) inteligenţe multiple: clasice (lingvistică, logico-matematică, spaţială) – manuale (muzicală, corporală-kinestezică) – personale (intrapersonală, interpersonală) – Gardner, teoria inteligenţelor multiple.
3) Cantitativ – măsurarea inteligenţei prin teste de: inte­ligenţă (probată prin fidelitate, sensibilitate, validitate, standar­dizare, etalonare); inteligenţă generală (vizează „amplitudinea inteligenţei”); aptitudini particulare (de comunicare verbală; aptitudine: spaţială, raţională/„completare de serii”; nume­rică; de memorare logică; de observaţie/percepţie perfecţionată, motrică).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA
Arta predarii