De la dialog și lectură la comunicarea online

De la dialog și lectură la comunicarea online

Ori de câte ori suntem confruntați cu situații noi, neașteptate – iar presanta introducere a învățământului online în vremuri pandemice sigur că poate fi inclusă în această categorie de evenimente – suntem tentați să considerăm mai degrabă discontinuitățile din civilizația căreia-i aparținem. Perfect firesc, într-un fel, accentuăm ruptura radicală dintre învățământul tradițional și cel actual. Cel tradițional apare dintr-odată ca ținând de dialogul dintre profesor și elev – unul mijlocit de cărți, de lectură. Însă de peste un secol, „tradiționalul“ și-a adiționat toate mijloacele audio-vizuale considerate necesare și utile unui învățământ „modern“. Din acest punct de vedere, ruptura dintre tradițional și modern nu mai pare atât de radicală: dialogul față în față, cititul cărților și accesul la ele a devenit mai facil, iar tehnologia comunicării a mărit exponențial posibilitățile spre educație a tot mai multor oameni, din toate categoriile de vârstă, inclusiv a celor aflați în condiții defavorizate de viață.

Sigur că cele trei „explozii“ anunțate în anii ’60-’70 – a informațiilor, a aspira­țiilor și cea demografică – s-au întâlnit și ele cu această trecere dramatică de la „școala clasică“ la „învățământul la distanță“. Până acum, coexistența lor a fost, în multe privințe, una ferită de conflicte majore. Învățământul la distanță suplinea învățământul clasic, iar ideea posibilității conviețuirii lor pașnice era acceptată drept o soluție deopotrivă rațională și eficientă. În cuprinsul acestui articol plecăm de la câteva ipoteze pe care le considerăm importante în principal pentru educația morală. Astfel, oricât de mult s-a complicat și lărgit procesul de transmitere a cunoștințelor și a experiențelor în ultimele două milenii și jumătate, până la urmă problema care s-a pus întotdeauna în acest răstimp a fost aceasta: ce știm, cât știm și ce facem cu ceea ce știm în timpul vieții noastre. Mai precis: ce relație există între teorie și modul nostru de viață, pe care-l dorim a fi în conformitate cu această teorie. În fapt, oricât de mult se modifică existența umană sub presiunea civilizației – tot mai mult de­terminată de știință și de prelungirile sale tehnice –, omul ca ființă individuală trebuie să aleagă între a trăi sau nu, cum s-a statuat în cele mai semnificative teorii. Să nu uităm că atât de importanta distincție dintre barbari și civilizați spune ea însăși foarte mult: cel de-al doilea, omul civilizat, ascultă de legi și reguli, or acestea sunt rodul gândirii libere a unor minți capabile să teoretizeze, nu doar să trăiască sub puterea instinctului sau a obișnuinței nereflexive. În acest sens, chiar dacă știm foarte bine că sunt diferențe notabile între teoriile străvechi și moderne, pe de o parte, și cele post-moderne, pe de altă parte, până la urmă atât faptele celor vechi, cât și faptele noastre recente sunt judecate, sub specie morală, prin intermediul unor teorii filozofice, în genere, a unora etice, în chip special.

De la dialog și lectură la comunicarea online

După Pierre Hadot, acceptăm mai ușor ideea că filozofia în Antichitate era considerată drept un mod de viață. A trăi ca un filozof – platonician, aristotelian, stoic, cinic, epicureic sau sceptic – însemna a împărtăși și a duce o viață morală care va purta aceste denumiri.

Mai sunt actuale toate aceste calificări și pentru cel care a fost instruit tradițional și pentru cel instruit preponderent online? Sigur că da, după cum vom încerca să demonstrăm în cele ce urmează. Oricum, întotdeauna, în toate circumstanțele vieții, un loc important în procesele de adaptare îl va juca ceea ce Hadot numește „cauzalitatea reciprocă“ dintre, pe de o parte, reflecția teoretică și, pe de altă parte, alegerea propriu-zisă a unui mod de viață. Merită, mereu și mereu, să ne interogăm asupra tipurilor de reflecții teoretice care stau la dispoziția oamenilor prin intermediul sistemelor de educație și, de asemenea, să ne chestionăm asupra conținuturilor pe care le îmbracă viața interioară a oamenilor: fie cea conștientă, fie cea cuibărită în inconștientul individual sau în cel colectiv. Cum funcționează, după filozoful francez, această „cauzalitate reciprocă“? Prin natura ei, reflecția teoretică merge într-un anumit sens, ea are o coerență, iar această coerență se datorează „unei orientări fundamentale a vieții interioare“. Iar la rândul ei, această „tendință a vieții interioare se precizează și capătă formă cu ajutorul reflecției teoretice“. Sunt diferențele dintre multitudinea de reflecții teoretice și ansamblul de orientări fundamentale ale vieții interioare atât de mari (între omul format de un sistem tradițional de educație și învățământ și cel format prin educație digitală), încât să fim sceptici în privința posibilității unui progres uman și moral? Întâi de toate, oferta de reflecție teoretică a depins întotdeauna de orientarea unei societăți spre cunoaștere sau spre dezinteres față de cunoaștere și în­vățare. Iar acum, în mod programatic, societatea este interesată de cât mai multă cunoaștere teoretică pusă la dispoziția a cât mai multor oameni.

Apoi, sunt toți oamenii reflexivi în acest cadru propice cunoașterii teoretice? Ce știm sigur este faptul că reflecția teoretică este un suport și un impuls pen­­tru întrebări esențiale: Ce este lu­­mea?, Ce este universul?, Cine sunt eu în acest univers infinit?, Ce pot deveni?, Ce trebuie să fac?, Ce sens are viața dacă există moarte?, Nemurirea poate fi de­­monstrată? Fi­­lozofia este și devine mod de viață tocmai pentru că răspunsul la atari întrebări dă sens trăirilor omenești banale sau celor din situații limită și le orientează pe acestea spre anumite valori pentru a le refuza, tocmai de aceea, pe altele.

Ce ne dă o stare de disconfort când îl comparăm pe omul tradițional cu cel actual, digital? Multitudinea de reflecții teoretice aflate în concurență sau posibilul haos al orientărilor fundamentale ale vieții noastre interioare? Desigur că am­bele, dacă nu uităm niciun moment că cele două procese ale minții omenești sunt într-o relație de cauzalitate reciprocă: reflecția teoretică ne conduce pe diferi­te căi, prin intermediul orientărilor fun­damentale ale stărilor noastre sufletești, spre alegerea unui anumit mod de viață. Pentru a vedea mai bine atât acest raport, cât și implicațiile pe care le comportă această cauzalitate reciprocă poate că nu ar strica deloc, din contră, să facem apel la același Pierre Hadot și la sugestiva sa metaforă din cartea Filozofia ca mod de viață, convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson, Humanitas, 2019: „Când eram tânăr, aveam deja în cap această idee, pe care mi-o reprezentam prin lumina farurilor de bicicletă, asigurată chiar prin mișcarea ei. Noaptea trebuie să avem lumină ca să ne orientăm (asta este reflecția teoretică). Dar pentru a avea lumină, trebuie ca mai întâi dinamul să se învârtă cu ajutorul roții în mișcare. Mișcarea roții reprezintă alegerea unui mod de viață. Apoi putem merge înainte. Dar trebuie să începem prin a pedala puțin în întuneric. Altfel spus, reflecția teoretică presupune deja alegerea unui mod de viață, dar această alegere nu poate înainta și nu se poate defini decât cu ajutorul reflecției teoretice“. De ce este, în opinia noastră, etern actuală această idee a relației dintre reflecția teoretică – exprimată aici și printr-o metaforă reușită – și alegerea unui mod de viață? Înainte de orice, fie că trăim într-o lume în care dialogul dintre profesor și elev este modalitatea principală – și uneori unică – de a transmite cunoștinte și de a induce convingeri, deprinderi și stiluri de viață, fie că dialogul este și poate fi unul realizat într-un mediu virtual, orice ființă umană, în timpul creșterii și dezvoltării sale, în­vață să meargă în întuneric și necunoscut, dar lumina farurilor bicicletei sale este produsă prin mișcare și, oricum, la început se pedalează mai mult sau mai puțin prin întuneric.

Ceea ce este foarte important de semnalat în această metaforă este acest fapt: „mișcarea roții reprezintă alegerea unui mod de viață“.

Cauzalitatea reciprocă, elementul care leagă reflecția teoretică și întreaga dinamică a vieții interioare de opțiunea pentru un anumit mod de viață, este, într-un fel, cheia prin care putem înțelege evoluția întregii condiții umane, de la epoca lui Socrate, Platon, și până la cea a tehno-educației actuale. Are importanță că bicicleta are un dinam care numai prin mișcare dă lumină dar, în fond, comparația aceasta mai relevă ceva semnificativ: întotdeauna este nevoie de un mijlocitor. Uneori el este numai celălalt – profesorul –, alteori, multitudinea de mijloace tehnice, de la carte până la toate tehnicile audio-vizuale care au căpătat importanță și autoritate totodată, în ultimul secol îndeosebi. Întotdeauna însă trebuie să existe dialog.

Putem oare să ne închipuim progresul în educație fără să luăm în considerare forma Dialogului, propusă de Academia din Atena și idealul acesteia și de orientările etice ale Antichității prelungite până la jumătatea primului mileniu creștin: ca viața, pe cât este cu puțință, să fie mai conștientă, să fie, mai degrabă, condusă de forțele rațiunii ordonatoare și nu de tendințe iraționale, să fie o viață mai deschisă față de ceilalți și mai deschisă față de înțelegerea întregii lumi? Astfel, deloc surprinzător, acum cincizeci de ani, Alvin Toffler, în Șocul viitorului, avea o remarcă, doar la prima vedere de natură să nedumerească. Dacă, afirma el, ne somăm să vedem ce este cu adevărat important pentru educația aflată sub impactul presiunii înțelegerii și adaptării la o civilizație dominată de mijloace ci­bernetice, vom constata că trebuie să plecăm de la trei elemente (toate, în fond, prezente în socratism și în doctrinele morale ale Antichității de care am amintit): în primul rând, cunoașterea, studiul, apoi, dialogul ca metodă de cu­­noaștere pentru a întări relația necesară dintre adevăr și bine („pentru a avea re­­lații umane rodnice și autentice“) și, în al treilea rând, alegerea, opțiunea pentru un anumit mod de viață. Faptul că după peste două milenii de educație, în una dintre cele mai revoluționare cărți despre cum trebuie să fie reevaluate teoriile și practicile instrucției și formării oamenilor viitorului se reafirmă acest adevăr, nu este deloc ceva întâmplător. Căci, dincolo de detalii istorice, culturale, existențiale, specifice, este vorba despre nimic altceva decât despre ceea ce Socrate a spus foarte apăsat în postura sa de „personalitate crucială a omenirii“ (după inspirata formulă a lui Karl Jaspers, în care sunt amintiți, alături de el, și Buddha, Confucius și Iisus): că gândirea și reflecția sunt începutul schimbărilor radicale ale mo­­dului de a înțelege viața omenească. Toți sunt, în același timp, personalități morale exemplare și toți au propus, tocmai de aceea, un nou mod de viață. În timp, aproape toți reformatorii sistemelor de educație vor afirma importanța capitală a maieuticii socratice pentru destinul fiecărui om.

Cât de actual este Socrate și în timpul tragediilor din istoria secolului douăzeci, dar și pentru a preveni altele în vremea iluziilor recente care supravalorizează în­­vățământul online ne putem da seama din această evaluare sintetică a lui ­Jaspers (împărtășită în orizont autohton de intelectuali precum Grigore Moisil, Mircea Malița, Petru Creția, Ion Ianoși, Niculae Bellu): viața și etica lui Socrate presupun „o gândire care nu-i permite omului să se închidă în el. Gândirea aceasta deschide, ea cere în mod imperios primejdia în spațiul deschis… În limpezimea luminoasă a posibilului omenesc, Socrate îl întâlnește pe celălalt de la egal la egal. Nu impune discipolatul acestuia. De aceea, caută să-și neutralizeze prin autoironie chiar și forța copleșitoare a ființării sale“.

În fapt, oricâte modificări apar în structura vieții, oricâte inovații tehnice facilitează progresul instrucției intelectuale în era tehnologiilor digitale, câteva fapte cu semnificație strict morală și care au legătură nemijlocită cu modul de viață sunt reiterative. Și sunt așa pentru că țin de ideea de comunitate morală din cuprinsul condiției umane dintotdeauna și de pretutindeni. Și cel aflat în dialog față către față în învățământul tradițional și cel care are dialogul virtual în forme de comunicare online trebuie să depună mărturie pentru câteva tipuri de evaluări de valoare necondiționată. Astfel, exigența conform căreia omul trebuie să aibă o gândire onestă sau că orice adaptare la situațiile vieții (fie că „e pace sau război“, cum spunea Montaigne, fie că e dusă în lipsuri ori în abundență, în extax sau doar ca joc, fie că „destinul e favorabil sau năpraznic“) trebuie să includă, în mod obligatoriu, evaluarea etică a personalității sau ideea că un adevărat etos al gândirii implică și convingerea subiectivă, de nestrămutat, că rostul omului este să îndrăznească să mizeze pe faptul că binele există, sunt condiții, exigențe care trimit la socratismul etern. De asemenea, elogiul adus simplității vieții, odată cu recunoașterea propriilor limite și încrederea oamenilor obișnuiți în forța gândirii lor, care le dă curajul de a trăi și de a muri cu demnitate, sunt tot exigențe care privesc, deopotrivă, atât sistemele tradiționale, cât și pe cele online, de instrucție și educație.

Articol de Vasile MORAR – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în numărul 8-9, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.