După-amiază de ianuarie la Rio de Janeiro, cu prietenii. Am vizitat toate expozițiile de la Muzeul de Artă Modernă, cam pe fugă, totuși. Mă gândesc să revin singur. Mă opresc în librăria din hol – dacă-mi mai iau și de aici cărți, la întoarcerea în România bagajul va depăși recordul de greutate din călătoriile anterioare. Deschid primul volum care-mi pică în mână, Deportado para a vida. Autobiografia, și citesc prezentarea de pe clapetă: „Românul Emeric Marcier s-a născut pe 21 noiembrie 1916, în Transilvania, în orașul Cluj“. Nu știu cine e Emeric Marcier. Cumpăr cartea cu ­senzația și nerăbdarea unei mari descoperiri.

Stop-cadru: „Unul dintre cei mai importanți artiști ai imigrației (braziliene, n.a.) a fost românul Emeric Marcier“. Este declarația care deschide un documentar din seria Canto dos Exilados, realizată de Leonardo Dourado și Kristina Michahelles și difuzată în 2016 de canalul brazilian Arte 1. Cuvintele îi aparțin jurnalistului și scriitorului Alberto Dines, care, de altfel, a prefațat și cartea lui Marcier. Cele 17 minute și jumătate ale documentarului sunt ca o fereastră deschisă spre un univers nou, pe care îl ghicești imens.

Nu există multe repere bibliografice în limba română despre Marcier, iar sursele în portugheză nu sunt tocmai ușor accesibile. Tocmai de aceea, încercând să-i ilustrez în acest articol biografia și căutările artistice, am apelat adesea la citate; chiar și așa, cu toate vocile pe care le-am alăturat mărturiilor extrase din autobiografia pictorului, textul de față este o fereastră foarte îngustă spre lumea (sau lumile) lui Marcier.

Primele peregrinări europene

Șase pagini cuprinde capitolul dedicat de Marcier celor douăzeci de ani pe care și i-a petrecut în România. Face câteva notații fugitive despre familie, Clujul natal, începuturile sale artistice. Cititorului român îi par puține aceste pagini, însă lucrurile cu adevărat semnificative despre relația lui Marcier cu cultura română vor fi consemnate în restul autobiografiei și în unele dintre interviurile sale. Dincolo de datele biografice din acest prim capitol, realmente importantă este conștiința destinului care se conturează. În această cheie își scrie Marcier memoriile, cu aceeași conștiință și-a urmat și vocația. Destinul lui stă sub semnul artei și al credinței, dar și sub cel de rău augur al războiului, al cărui spectru apare de la început. „[…] Pe 21 noiembrie 1916, în seara în care m-am născut, mama asista la un spectacol de teatru, reprezentația fiind întreruptă pentru a se anunța moartea lui Franz Josef, unul dintre puternicii autocrați ai Europei aflate în plin război […]. După o domnie de mai bine de jumătate de secol, această moarte a prefigurat prăbușirea Europei, finalul așa-numitei Belle Époque, scena atât de importantă a picturii moderne“.

Tot din acest capitol aflăm despre prima dezrădăcinare a lui Marcier, mutarea la București; călătoriile dintr-un oraș într-altul, în țări și pe continente diferite aveau să devină una dintre constantele vieții și carierei lui, în care condiția exilatului nu e o simplă metaforă artistică. Născut într-o familie evreiască (numele real al pictorului fiind Imre Racz, pseudonimul Marcier constituind o anagramă), el se va refugia permanent din calea celui de-Al Doilea Război Mondial și a antisemitismului, ajungând în cele din urmă în Brazilia.

În 1936 se află la Milano, la Accademia di Belle Arti di Brera, deși visa la Parisul lui Brâncuși. Întâlnirea cu opera lui Giotto și Piero della Francesca avea să exercite asupra lui un rol formator mai profund decât perioada pariziană de studiu, oraș unde va ajunge curând (Marcier, 2004, p. 22). La Milano își încheie cursul de istoria artei cu o dizertație asupra lui Picasso; apucase să vadă Guernica la Expoziția Universală din 1937.

Părăsește Italia fascistă pentru Paris, unde își continuă studiile artistice. Opera lui Picasso și, mai apoi, suprarealiștii îl țin departe de academismul steril. Îi cunoaște pe Victor Brauner, Gellu Naum și Gherasim Luca. În bagaje poartă volumul dedicat suprarealismului editat și prefațat de Herbert Read.

Între 1939 și 1940 este în Portugalia; chiar dacă șederea la Lisabona este și ea de scurtă durată, Marcier reușește să lege prietenii în lumea literară și artistică din capitala lusitană. Îmbarcat pe transatlanticul Conte Grande, pleacă din Europa, „continentul blestemat“ (Marcier, 2004, p. 67), care cedează sub presiunea necruțătoare a nazismului. Noua barbarie pe care veacul XX o dezlănțuie asupra lumii avea să marcheze profund arta lui -Marcier și să-i modeleze expresia tragică.

Următoarea destinație este Rio de Janeiro.

O noapte pe plaja Icaraí

Periplul european a fost o bună pregătire pentru experiența sud-americană a lui Marcier. La fel ca majoritatea refugiaților veniți de pe Bătrânul Continent, artistul se raporta la Brazilia ca la un refugiu temporar. Într-adevăr, mulți dintre refugiați aveau să se întoarcă în Europa după război.

Scrisorile de recomandare pe care i le încredințase scriitorul portughez José Osório de Oliveira, cultura și temperamentul afabil îl ajută să se integreze ușor în viața culturală a orașului Rio de -Janeiro, unde leagă prietenii cu Mário de Andrade, José Lins do Rego, Jorge de Lima, Aníbal Machado și mulți reprezentanți ai elitei culturale, reîntâlnindu-l totodată pe Mário Schenberg, pe care îl cunoscuse la Roma. Poetul Deolindo Tavares e primul brazilian căruia Marcier îi arată guașele lucrate la Lisabona.

În primele luni petrecute la Rio de Janeiro nu întrevede nicio perspectivă de a-și vinde lucrările. Orașul nu seamănă cu marile centre artistice europene: nu se poate trăi din artă, nu prea există, de fapt, o piață dedicată, cu negustori, galerii, cumpărători. Artiștii de aici își câștigă existența ca funcționari, fac parte din burghezie, își oferă creațiile în dar. Rarii cumpărători provin din rândurile străinilor aflați în capitala de pe atunci a Republicii.

Prima expoziție personală a lui Marcier e rodul unui concurs de împrejurări; pictorul Alberto Guignard își anulează expoziția programată la Salonul Artiștilor Brazilieni de la Hotelul Palace din pricina unor neînțelegeri cu Asociația Braziliană a Artiștilor Plastici asupra uneia dintre picturile sale. În locul lui va expune Marcier o serie de tempera aduse din Europa și de lucrări pe care apucase deja să le realizeze în scurtul interval petrecut la Rio de Janeiro. Astfel, la doar două luni de la sosirea sa, pe 20 iunie 1940, fără catalog și cu pregătiri minimale, Marcier deschide prima sa expoziție personală (Marcier, 2004, p. 95-97).

Peste aproape jumătate de secol, între 15 decembrie 1987 și 15 ianuarie 1988, picturile lui Marcier și ale lui -Guignard vor sta alături pe simezele unei alte galerii carioca (Gullar, 1987, nenumerotat), galerie ce purta și poartă încă numele românului Jean Boghici, una dintre cele mai interesante figuri ale diasporei noastre din America de Sud, care, pe la mijlocul anilor ’60 avea să joace un rol important în susținerea tinerilor artiști brazilieni și a Noii Reprezentări Figurative (Calirman, 2012, p. 63).

Până în 1944, Marcier va mai avea două personale în Rio de Janeiro, care, de altfel, va rămâne orașul predilect de expunere.

Marcier locuiește într-un cartier pitoresc din Rio de Janeiro, Santa Teresa, ale cărui străduțe în pantă deschid splendide panorame urbane. Și azi, în ciuda enormelor transformări prin care a trecut orașul de-a lungul deceniilor, mai pot fi admirate în Santa Teresa case ale căror niveluri coboară urmând prăpastia, sprijinindu-se pe piloni, și vile care, de cealaltă parte a străzii, urcă povârnișul, înconjurându-se însingurate de grădini în spatele gardurilor înalte de piatră.

În Santa Teresa începe Marcier să picteze tablouri cu tematică religioasă: crucificări, în care apăreau uneori detalii insolite, parabola orbilor etc. Este deja un apropiat al cercurilor intelectuale -catolice.

După o viziune mistică nocturnă pe plaja Icaraí din Niteroi, ia decizia de a se converti la creștinism. „Ce lucru de neînțeles: eu, agnosticul, un evreu ce simțea deodată chemarea, aceeași chemare pe care o simțiseră apostolii!“ (Marcier, 2004, p. 144). Este începutul unui drum care îl va transforma pe Marcier într-unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai picturii religioase din Brazilia.

de Radu LILEA – editor de carte

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 20-21 / august-septembrie 2021