Preferința elevilor pentru anumite activități, pe care își propun să le desfășoare după programul școlar, este influențată și de planul de viitor, pe care mulți adolescenți l-au proiectat împreună cu familiile lor. Știm, de pildă, că unele universități apreciază și chiar țin cont în admiterea candidaților nu doar de rezultatele din portofoliul educațional, ci și de amploarea, diversitatea și consistența activităților extrașcolare, mai cu seamă a celor care presupun implicarea tinerilor în acțiuni cu o anumită relevanță comunitară, cum este cazul cu activitățile de voluntariat. Acestea pot fi interpretate drept bune premise pentru construirea unui spirit civic solid și pentru formarea unor competențe specifice democrației participative.
În acest sens, legea care reglementează activitatea de voluntariat (Legea 78/2014) prevede și încheierea unui contract de voluntariat, prin care voluntarului îi sunt respectate anumite drepturi. Printre altele, se stipulează că activitatea de voluntariat se consideră experiență profesională și/sau în specialitate, în funcție de tipul activi­tății, dacă aceasta este realizată în domeniul studiilor absolvite (Art. 10). De asemenea, pentru un tânăr voluntar este important faptul că, la cerere, organizația-gazdă poate elibera un certificat de voluntariat căruia îi atașează, dacă este cazul, și un raport de activitate. Acesta se poate dovedi util în probarea activității de voluntariat.
Uneori însă, în goana după achiziționarea unor adeverințe de participare/certificate/acte doveditoare, mulți dintre elevi uită, în fapt, că sensul acțiunii de voluntariat nu este al unei mașinării sociale care eliberează diplome de bună purtare comunitară, ci fundamentul este acela de a oferi ajutorul necondiționat, în sensul că nu este remunerat, nu este realizat în scopul de a primi în mod expres un avantaj, ci este orientat spre depășirea dificultăților și pozitivarea contextelor de viață ale beneficiarilor, astfel încât aceasta să se desfășoare în parametri cât mai apropiați de ceea ce comunitatea consideră a fi un mod de trai normal.
Din perspectiva unei evoluții istorice, sensul curent de înțelegere a relevanței sociale, pe care se plasează activitățile binevoitoare desfă­șu­rate în favoarea celor aflați într-o situație de dificultate, este dat de trecerea de la situații punctuale, întâmplătoare, desfășurate la iniția­tive spontane individuale, nereglementate într-un fel anume, la acte de binefacere sistematice, organizate sub patronajul unor organizații, asociații, fundații, activități care se desfășoară în cadre formulate ex­plicit prin precizări normative; altfel spus, prin trecerea de la caritate la voluntariat. Direcția de evoluție a lucrurilor denotă un plus de civilizație, legislația aferentă domeniului fiind bine-venită pentru plusul de rigoare și seriozitate adus unor astfel de activități.
Ce se va întâmpla oare în viitor? Nu cumva există riscul ca, pe măsură ce se stabilizează forma, să se petreacă o pierdere din fondul atitudinal-valoric al lucrurilor?
Psihologul Daniel Goleman, celebru pentru studiile sale referitoare la inteligența emoțională, a oferit un exemplu cu multe semnificații privind comportamentul cotidian. El descrie într-o prezentare despre compasiune cum, în cadrul Seminarului teologic Princeton, unui grup de studenți li s-a dat o temă în legătură cu parabola Bunului Samaritean. În drumul lor dintr-o clădire în alta, studenții respectivi au trecut pe lângă un om care se afla în mod evident în suferință.
(https://www.ted.com/talks/daniel_goleman_on_compassion?language=ro#t-36298)
Goleman ne provoacă să ne gândim câți dintre studenți s-au oprit să-l ajute. Concentrați asupra temei pe care o aveau, în graba spre locul de destinație, mulți studenți nici nu l-au remarcat pe omul care suferea. Ideea care se desprinde este că atunci când suntem concentrați pe sarcinile curente, în fapt, nu-i vedem cu adevărat pe ceilalți, nu acordăm atenția cuvenită altor aspecte ale vieții, diferite de acelea care ne favorizează atingerea scopului propus. Deschiderea umană spre empatie și, de aici, activarea stării de compasiune nu se poate face, noi fiind în acel moment într-un deficit de atenție. Primul pas este însă acela de a observa, de a acorda semnificație unui anumit fapt din realitate.
Fiecare dintre noi am avut astfel de experiențe privind o activitate solicitantă, pe care ne-am concentrat toată atenția la un moment dat, dar care a provocat un tip de orbire cognitivă pentru o gamă de aspecte ale vieții care decurgeau simultan. Țintirea pe sarcina de rezolvat poate însemna indisponibilitatea pentru detalii, amănunte, aspecte considerate secundare. Așa se explică o captivitate în sfera propriilor interese, pe cât de neintenționată, pe atât de constrân­gătoare.
O activitate de voluntariat autentică pornește probabil de la identificarea unor situații de viață care necesită ajutorul din partea altor oameni pentru a fi depășite. Reclamă, în primul rând, o implicare atitudinal-valorică, realizată pe baza înțelegerii empatice a situației. Apoi, presupune desfășurarea concretă a unei succesiuni logice de activități, organizate și monitorizate cu grijă. Abia când toate acestea au ajuns într-un punct de la care se prefigurează un rezultat așteptat este legitimă încheierea demersului, iar cei implicați sunt legitimați de munca lor să solicite eliberarea de documente justificative. Așa se face că sensul potrivit al lucrurilor este unul de la caritate spre voluntariat, iar nu invers. Numai că dobândirea unei atitudini de tipul mie îmi pasă nu este ușor de realizat. Uneori, chiar pot fi imaginate și încercări la limită de educare în acest sens, de pildă prin implicarea în activități de voluntariat a unui elev apatic, cu speranța că, pe măsură ce desfășoară diverse activități și împărtășește din experiența celorlalți voluntari, se va trezi și pentru el spiritul bun al umanității. Justificarea administrativ-birocratică a inițierii activității de voluntariat este aceea că actele doveditoare eliberate de organiza­tori sunt necesare pentru accesul la facultate, pentru viitor. Ca și când nu dezvoltarea personalității elevului este propriu-zis sensul voluntariatului, ci îmbogățirea CV-ului cu încă o activitate.
Practicarea voluntariatului doar de dragul unei afișări sociale dezirabile este însă o pierdere de vreme. Ca orice faptă care nu este autentică, mai devreme sau mai târziu își va dovedi inutilitatea.
Oportunitatea de a relaționa cu alți oameni, de a învăța din experiența lor și din experiența directă, ocazia de a proba și verifica diferite cunoștințe și capacități, șansa de dezvoltare personală susținută de ajutorul oferit altor oameni, valorificate într-un cadru organizat cum este cel al activităților de voluntariat, care țin cont de toate reglementările legale în vigoare, poate fi pentru orice adolescent o provocare de nerefuzat.
Speranța care are șanse bune pentru a fi împlinită este că, mai devreme sau mai târziu, odată cu trecerea timpului și confruntarea inevitabilă cu diferitele greutăți ale vieții, învățăm lecția despre caritate.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București