Universitățile moderne din Europa Central-Orientală și-au păstrat, în linii mari, componenta generalistă, dar au devenit universități naționale, apărătoare și cultivatoare ale identității etnice, bazate pe limbă, origine, confesiune, cultură, tradiții etc. Cea mai bună dovadă în acest sens este concepția lui Vasile Pârvan, expusă așa de clar în lecția inaugurală, rostită la Cluj, în 3 noiembrie 1919, cu ocazia fondării „Universității Naționale a Daciei Superioare“ (denumire propusă și susținută de Vasile Pârvan). Acest excurs s-a chemat „Datoria vieții noastre“ și și-a păstrat în mare parte actualitatea. În centrul universului colectiv al învățatului se află – spune marele savant – națiunea („Supremul scop al luptei noastre este spiritualizarea vieții marelui organism social-politic și cultural-creator care e națiunea“), o națiune însă animată de spirit și de idee, trăitoare demnă între celelalte națiuni. Pârvan, în ciuda marilor ispite, nu cade niciodată în exclusivism național. El prețuiește în chip realist lumea rurală românească, căruia Sămănătorismul (stimulat de Nicolae Iorga) îi ridicase calofile statui, iar marii scriitori aveau să-i aducă „elogii“ (Lucian Blaga, Elogiul satului românesc) și „laude“ (Liviu Rebreanu, Laudă țăranului român), prețuite ca valori literare, dar depărtate de lumea reală. În același spirit, Vasile Pârvan critică, folosind alte cuvinte, „formele fără fond“, în spirit maiorescian, sau face apeluri originale la sincronizarea culturii noastre cu cea occidentală, în cheie lovinesciană. Secretul vieții eterne a națiunii este pentru el „universalul uman“, iar pentru aceasta, „confraternitatea universitară“ trebuie să-i convertească pe români la „cultul ideii pure“. Combate dacismul exagerat și autohtonismul ancestral, socotit de unii în afara limitelor temporale, fiind prin aceasta un critic acerb ante litteram al protocronismului: nu dorește o „românizare feroce“ în spirit „vegetativ etnografic“, a țării întregite la 1918, ci o continuă umanizare întru sublimul uman universal, și nici preamărirea culturii „superioare“ a vreunei națiuni, ci cunoașterea culturilor cât mai multor națiuni. Creația umană autentică este pentru el prelungirea creației divine, iar omul creator, stăpân al ideilor, se situează deasupra formelor, rămase apanajul epigonilor, visători la iluzoriile vremuri de aur de odinioară.
Această luptă titanică pentru „spiritualizarea vieții“ trebuie să devină – spune maestrul – scopul confraternității universitare napocense. Universitatea este menită să aducă „mai mult gând“ (în detrimentul materialismului vulgar și rece, care pervertește sufletele), contribuind la descătușarea puterii latente a națiunii române, în concertul națiunilor lumii. Vasile Pârvan este dezamăgit de lumea sa și critic față de aceasta, dar nu este sceptic față de puterea profesorilor și discipolilor. Pe ei îi vede capabili, în armonie, egalitate și concurență loială, cu ajutorul „democrației spiritului“, să construiască o lume nouă, generoasă și pură. Mesajul său a putut părea multora prea idealist și chiar naiv, prea ancorat în stele, pe fondul unei neîncrederi evidente a unora în forța de creație spirituală a românilor. Se vehiculau atunci, după Unirea cea Mare, în chip fățiș, idei deloc măgulitoare față de capacitatea națiunii române de a-și organiza viața academică și de a clădi la Cluj un edificiu universitar performant. Întrebarea rostită adesea atunci era: „Cum să se poată ca românii – fataliști, neinstruiți, inculți și născuți spre a fi veșnic supuși – să organizeze și să administreze educația și cercetarea universitară?“. Unii vecini, mânați de orgoliu nobiliar și de falsa conștiință a stăpânului peren imperial, prevedeau un eșec total al strădaniei românilor de a fi europeni și de a se organiza după modelul erudiției și instruirii superioare. Vasile Pârvan a venit la Cluj din a sa Moldovă, trecând pe la București, cu un mesaj general-uman, spre a ne spune răspicat că se poate, că se poate chiar la Cluj, prin marele organism național care era „Universitatea Națională a Daciei Superioare“. În două decenii – și în unele domenii chiar mai devreme –, cu eforturi conjugate, creația din 1919 a devenit un model de universitate central-europeană, cu premiere de cercetare și de creație unice, multe de nivel mondial.
Noua instituție academică din Cluj avea în componență patru facultăți: Drept, Medicină, Științe, Litere și Filosofie. Profesorul Sextil Pușcariu, venit de la Cernăuți la Facultatea de Litere din orașul de pe Someș, a fost ales cel dintâi rector român. Înalta școală a început cu circa 2.000 de studenți, aproape 70 de profesori și cu peste 300 de angajați ca personal științific auxiliar și administrativ.
Până în 1932, principiile de funcționare a corpului academic și a autorităților universitare au fost ușor diferite de cele puse în practică la București și Iași, Clujul bucurându-se de o mai mare autonomie și flexibilitate. Astfel, în privința personalului didactic, normele clujene au stabilit o ierarhie academică mai extinsă, cu mai multe trepte decât cea existentă în celelalte centre universitare din România întregită. Cursurile magistrale erau predate de profesori titulari sau de agregați definitiv. Eșaloanele academice inferioare au fost compuse din docenți, conferențiari și lectori. Alături de toți aceștia, mai exista o categorie specială de personal didactic, anume profesorii sau lectorii străini, angajați în cadrul corpului profesoral pe baza unor contracte speciale.
În privința conducerii universității, la Cluj, rectorul se alegea în fiecare an, din altă facultate, și anume dintre profesorii titulari, iar desemnarea lui se făcea de către corpurile profesorale împreună cu reprezentanții docenților și conferențiarilor.
Pe plan științific și didactic, perioada 1919-1932 se remarcă prin diversificarea disciplinelor studiate, precum și prin crearea unui număr important de institute, laboratoare, catedre și seminare, care au contribuit decisiv la prestigiul noii universități românești. Astfel, sub conducerea savantului Emil Racoviță s-a reușit, începând din 1920, întemeierea Institutului de Speologie, care a atras la Cluj personalități din întreaga Europă și unde echipe mixte, românești și străine, au făcut descoperiri intrate în analele biologiei. Emil Racoviță a fondat biospeologia, domeniu interdisciplinar, aflat la confluența dintre biologie și speologie și care are drept obiect studiul organismelor care trăiesc în peșteri. Botanistul Alexandru Borza a pus bazele unui adevărat complex științific destinat cercetării florei românești, dar și a celei central-europene și mondiale, care cuprindea Grădina Botanică, Muzeul Botanic, precum și Institutul de Botanică Sistematică. O altă realizare a fost Observatorul Astronomic, care a funcționat deopotrivă ca un centru de cercetare și un laborator de experimente pentru studenții de la secțiile de fizică și matematică. De asemenea, rezultate academice însemnate în primii ani interbelici a avut și Institutul de Geografie, unde specialiștii români, alături de colegii lor străini, în frunte cu profesorul francez Emmanuel de Martonne (marele sprijinitor, alături de elevul său, prof. Robert Ficheux, al unirii Transilvaniei cu România), au investigat și cartografiat, în urma excursiilor pe teren, relieful românesc. Cei doi profesori francezi au predat ani buni la Cluj și au fost aleși membri de onoare ai Academiei Române.
O mențiune specială merită și activitatea Seminarului de Matematică, care, sub conducerea onorifică a profesorului francez Paul Montel (ajuns apoi profesor la universitățile Sorbona și École Normale Supérieure) și cea executivă a profesorului (severinean devenit clujean) Petre Sergescu, a reușit publicarea unei reviste de specialitate de nivel internațional, Mathematica, precum și organizarea, în anul 1929, a primului congres al matematicienilor din România.
Facultatea de Litere și Filosofie s-a evidențiat, după 1919, atât prin activitatea Institutului de Istorie Națională (condus de profesorii Alexandru Lapedatu și Ioan Lupaș), cât și prin cea a Muzeului Limbii Române (condus de profesorul Sextil Pușcariu), fiecare cu prestigioase periodice. Nu a fost însă neglijat nici studiul limbilor și culturilor străine, care a beneficiat de aportul unor vorbitori nativi, precum profesorii György Kristóf (pentru limba maghiară), Gustav Kisch (pentru limba germană), Yves Auger (pentru limba franceză), Giandomenico Serra (pentru limba italiană) sau lectorul Robert Chisholm (pentru limba engleză). Seminarul de istoria artei, inițiat de profesorul Coriolan Petranu, a reprezentat o altă structură nou apărută în cadrul facultății, care s-a orientat spre activitatea repertorierii, studierii și protejării monumentelor laice și religioase din diferitele zone intracarpatice. Între așezămintele de cercetare istorică, unice la vremea aceea în țară, au fost și Institutul de Studii Clasice, Institutul de Istorie Universală și Centrul de Studii și Cercetări privitoare la Transilvania, cu periodicele lor, anume Anuarul, Mélanges d’Histoire Générale, respectiv, Revue de Transylvanie.
O dezvoltare interesantă au cunoscut la Cluj și disciplinele psiho-pedagogice. Astfel, prin eforturile profesorului Florian Ștefănescu-Goangă, s-a reușit, începând din anul universitar 1921-1922, crearea Institutului de Psihologie Experimentală, Comparată și Aplicată (primul din țară), aici desfășurându-se o serie de studii practice asupra comportamentului uman, utilizându-se metode avansate, similare cu cele din Occident.
Și Facultatea de Medicină clujeană a înregistrat multe premiere după inaugurarea învățământului în limba română. Au fost înființate o catedră de radiologie și un Institut radiologic, o catedră și un laborator de bacteriologie și o catedră de neurologie. Totodată, a început să funcționeze, cu aportul unor specialiști renumiți, precum Victor Babeș, primul Institut antirabic din Transilvania, au debutat cursuri de istoria medicinei, dar și de chimie biologică, ambele susținute de profesori aduși special din Franța.
De asemenea, Facultatea de Drept a introdus în programul de învățământ, pe lângă studierea legislației europene și locale, multe discipline referitoare la dreptul practicat în Vechiul Regat, pentru a putea pregăti specialiști capabili să participe ulterior la unificarea sistemului legislativ al României Întregite. Printre noutățile demne de menționat se numără și crearea, în premieră, a Catedrei de jurnalistică, precum și a Catedrei de politică socială.
Rezultatele activității științifice și de cercetare din universitatea clujeană au fost împărtășite nu doar studenților, ci și publicului larg. Astfel, la inițiativa sociologului și profesorului universitar Virgil Bărbat, în octombrie 1924 s-a înființat „Extensiunea Universitară“ (în fapt o universitate populară, care a răspândit, prin conferințe și cursuri publice, „cunoștințe științifice referitoare la problemele culturale, sociale și economice din timpul nostru, îndeosebi la acelea care sunt în strânsă legătură cu viața poporului [român]“). La rândul lor, și studenții clujeni s-au organizat în multe societăți și asociații de profil, dintre care putem enumera: Centrul studențesc „Petru Maior“ (care continua tradiția societății cu același nume, înființată de studenții români de la Budapesta în 1862), Societatea studenților în Științe, Societatea studenților în Filosofie și Litere, Societatea studenților în Matematici, Cercul studenților universitari „Valea Arieșului“, Societatea studențească „Moldova Întregită“, Cercul studenților hunedoreni etc.
În aprilie 1932, după adoptarea de către Parlamentul României Mari a „Legii pentru organizarea învățământului universitar“, a început o altă etapă din evoluția universității clujene. Printre schimbările introduse de noua lege s-au numărat: alegerea rectorului pe cinci ani dintre profesorii titulari ai universității, existând posibilitatea ca acesta să dețină un al doilea mandat consecutiv; alegerea decanilor pentru trei ani; modul de constituire a Senatului Universitar, care se compunea acum din rector, decanii facultăților, precum și din câte un delegat al fiecărei facultăți, ales de către Consiliul Facultății dintre profesorii titulari, pentru o durată de doi ani.
La Cluj, anii 1932-1940 reprezintă perioada rectoratului asumat de psihologul Florian Ștefănescu-Goangă, care a reușit, în pofida dificultăților economice pe care le traversa România, să asigure o dezvoltare semnificativă a universității, continuând și perfecționând nivelul atins anterior în activitățile de predare și de cercetare. În acest sens, în anul 1934, Academia de Drept din Oradea avea să fie înglobată în Facultatea de Drept a „Universității Regele Ferdinand I“ din Cluj. Acest nume nou s-a conferit Universității în 1927, după moartea regelui întregitor. Sub conducerea rectorului Goangă s-au finalizat și câteva mari proiecte de infrastructură universitară, cel mai important fiind clădirea Colegiului Academic (care-i poartă azi numele), din imediata vecinătate a sediului central al universității, inaugurat în toamna lui 1937. O altă investiție finalizată în perioada 1934-1936 a fost cea a Parcului Sportiv Universitar. Creat din inițiativa profesorului Iuliu Hațieganu, parcul sportiv a furnizat cadrul propice pentru practicarea educației fizice de către studenții clujeni.
După 1919, Universitatea românească din Cluj s-a impus rapid în peisajul academic internațional, ea desfășurând o susținută activitate de colaborare științifică și didactică cu instituții similare din Europa și din lume. Alegerea partenerilor de dialog universitar avea să țină seama deopotrivă de considerentele geopolitice și diplomatice ale perioadei și de interesele de cercetare ale profesorilor clujeni. Astfel, până la 1 septembrie 1940, Clujul a fost vizitat de peste 144 de specialiști străini, dintre care 67 originari din Franța. Mai mult, au existat câțiva mari profesori universitari francezi care au venit de mai multe ori la Cluj, printre care s-au numărat geograful Emmanuel de Martonne, juristul Georges Ripert, lingvistul Mario Rocques și istoricul de artă Henri Focillon. Pe locul al doilea în topul oaspeților străini s‑au plasat italienii, care au trimis la Cluj, în perioada 1919-1940, 15 personalități științifice și culturale, în marea lor majoritate din Roma, iar pe locul trei au fost britanicii, care au avut 13 reprezentanți în vizită la Universitate, sosiți deopotrivă din metropolă, dar și din spațiul Imperiului colonial. Buna funcționare a Universității s-a datorat și concentrării la Cluj a multor energii științifice și didactice de la mai vechile universități românești din Vechiul Regat. Noua instituție a preluat și buna tradiție a locului, unde a funcționat, cu întreruperi, începând cu anul 1581, Colegiul Major Iezuit, inițial cu trei facultăți, după modelul „academiilor“ similare din Italia, Germania, Franța și Spania, cu dreptul de a conferi cele trei titluri didactice și științifice din epocă (baccalaureus, doctor, magister). Această tradiție nu a cuprins, din păcate, și instruirea românilor (credincioși de rit bizantin, socotiți secole la rând „schismatici“) în limba lor, deși revoluționarii de la 1848 au cerut insistent crearea și susținerea de către stat a unei universități românești. Nou creata universitate modernă „Francisc Iosif“, de la 1872, a fost și ea restrictivă și discriminatorie, nepermițând instruirea în limba română. La 1919, „s-a potolit furtuna“, prin crearea universității românești, în numele locuitorilor care reprezentau aproape două treimi din populația Transilvaniei. Azi, vechea universitate, primenită și adaptată secolului al XXI-lea, asigură instruirea în cele trei limbi tradiționale ale Transilvaniei, dar și în limbile de circulație internațională.
În perioada interbelică, Universitatea din Cluj s-a situat între cele mai dinamice, mai integrate în spiritul modern și mai prestigioase din Europa Centrală și de Sud-Est.
Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române
Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului
