Literatura română este oglinda în care se reflectă dascălul bun sau rău, iubit sau urât de elevi, este locul unde întâlnim exemple pozitive sau negative. Scriitorii au fost şi ei copii, au simpatizat sau antipatizat pe cel aflat dincolo de catedră, pus acolo să creeze deprinderi de învăţare, să modeleze personalităţi în formare. Cu mintea de copil se văd altfel lucrurile, se percep fără menajamente defectele umane. Niciodată un copil traumatizat de dascălul rău nu-şi va aminti alte întâmplări din anii de şcoală decât cele negative. Dacă devine scriitor, transpune în personajele sale defectele dascălului. Nuvela „Domnul Vucea” este un adevărat strigăt de revoltă al unui elev chinuit, o critică adusă învăţământului de altădată, cu „generali”, „monitori”, „primi” şi „şcolari fără grad”, cu „interes” dat pentru obţinerea unor calificative care să implice pedepse mai puţin aspre.
Lipsit de tact pedagogic, fără vocaţie şi fără dragoste pentru elevi, Vucea este un sadic. Stăpânit numai de gândul de a pedepsi şi de a chinui, are plăcerea diabolică de a asista la aplicarea pedepselor. Om superficial, Vucea nu este preocupat de pregătirea elevilor: „Lecţiile mergeau strună. Nu învăţa nimeni nimic”. Stăpânit el însuşi de răutate, învăţătorul îi face pe elevi să fie răi la rândul lor şi chiar să se pârască unii pe alţii.
Lipsit de demnitate şi de scrupule, Vucea îi foloseşte pe elevi în interes personal, ţinând seama de poziţia socială a acestora. Pentru a obţine bani, confiscă arşicele elevilor, pentru ca apoi să le revândă tot lor. Vucea este o caricatură umană prin comportare, prin aspectul fizic şi prin ticuri. Un „domn Vucea” este ruşinea supremă a dăscălimii. Nuvela „Domnul Vucea”, scrisă de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, are la bază un fapt real. Autorul, elev în clasa a IV-a la Şcoala Domnească, îl are ca învăţător pe Ion Vucitescu. Defectele acestui dascăl au ajuns model negativ pentru întreaga categorie profesională pe care o reprezentăm. Copilul percepe subtilităţile sufletului uman, fără a le putea înţelege şi exprima la vârsta fragedă. Ajuns adult, judecă şi condamnă abuzurile făcute de cei care sunt plătiţi să educe, nu să traumatizeze.
Un alt scriitor, Costache Negruzzi, o altă operă inspirată din propriile trăiri ale autorului: „Cum am învăţat româneşte”, un alt dascăl: Alboteanu. Profesor pedant, Alboteanu este dispus să impresioneze prin gesturi teatrale pentru a lăsa impresia unei profunde erudiţii. Acesta reprezintă, de fapt, tipul omului limitat, convins că numai metodele lui de predare sunt corecte. În accepţiunea sa, limbile străine sunt dăunătoare pronunţării corecte a limbii române. Negruzzi îl prezintă cu antipatie, făcându-i portretul fizic şi moral prin prisma copilului care nu-l agreează pe dascăl: „Nasul era cu totul antiromân şi grozav de mare, semănând cu o proboscidă (trompă)”. Copilul este nerăbdător să înveţe să citească româneşte, dar în momentul în care profesorul îi prezintă metoda sa, aceasta i se pare pedantă şi complicată elevului care urma să ştie pe de rost slovele. Tânărului ambiţios, care ştia limbile greacă şi franceză, nu îi este greu să descifreze într-o zi cele 41 de litere ale alfabetului chirilic, luând ca text „Istoria românilor”, de Petru Maior, ambiţionat de dascălul meschin şi unilateral, pregătit să-i demonstreze profesorului că nu ştie să-i înveţe pe elevi, în ciuda reputaţiei sale de „profesionist”. Dorind să se răzbune pe profesorul său, va născoci, împreună cu un grup de prieteni, cinci întrebări pentru dascălul atoateştiutor, umilindu-l astfel.
Uneori realitatea aduce în faţa copiilor şi astfel de indivizi, sursă de batjocură pentru elevii inteligenţi şi inventivi. Vreau să cred că sunt rare cazurile de „Alboteni” care ar păta profesia noastră.
La antipodul celor doi dascăli este alt model inspirat din realitate: dascălul Busuioc, din satul moldovenesc Verşeni, devenit sursa de inspiraţie pentru personajul central al povestirii sadoveniene „Domnu’ Trandafir”. Pe copilul de la ţară, dascălul, el însuşi om simplu, ştia să-l atragă povestind din faptele eroilor neamului sau prezentând operele scriitorilor români. Dăruit meseriei şi conştient de răspunderea pe care o are, învăţătorul se detaşează de griji, de necazuri şi îşi face datoria cu plăcere. Este privit ca un apostol. Condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea sunt improprii, dar domnul Trandafir predă din pasiune şi dragoste pentru copii. Nu are conştiinţa propriei valori, se consideră un om simplu şi se comportă ca atare, fără solemnităţi. Susţine o lecţie obişnuită când vine pe neaşteptate însuşi ministrul în inspecţie. Este evidentă impresia profundă pe care dascălul a făcut-o copilului de odinioară, care rememorează detalii din viaţa domnului Trandafir pe care le-a reţinut atunci şi le înţelege acum, după mulţi ani.
Când un elev „vede” ce spune profesorul, este cea mai mare realizare pedagogică. Acel profesor este modelul peste veacuri al dascălului perfect, dăruit meseriei sale, care trezeşte sentimente de respect şi preţuire. Ajuns în faţa copiilor, se detaşează de toate problemele, nemaiexistând decât auditoriul care soarbe fiecare cuvânt venit din inimă şi pătruns în inimi. Meseria de dascăl este însă şi mesianică. În viziunea lui Octavian Goga, dascălul este cel care ţine nestins prin timp „focul dragostei de ţară”.
Dăscăliţa este cea care alină durerile sătenilor, este „muceniţa” care îşi jertfeşte anii tinereţii pentru binele semenilor. Nu numai copiii, ci şi bătrânii sunt beneficiarii cunoştinţelor dăscăliţei. Întreaga comunitate o consultă, ea desluşeşte tainele cărţilor.
Chipul dăscăliţei, de o puritate angelică, având frumuseţea unei icoane, reprezintă, la Goga, oglinda sufletului ardelenilor. Modelul este însăşi sora poetului, Victoria, învăţătoare, care a murit la vârsta de 21 de ani. Prin ochii lui Goga dascălul şi dăscăliţa sunt încununaţi parcă de nimburi, asemenea unor sfinţi. Ei suferă pentru alţii, se jertfesc în numele comunităţii, sunt „mucenici”. Compasiunea care reiese din versurile poetului este evidentă, el jelindu-şi sora sacrificată pe altarul profesiei.
Un alt dascăl rămas etalon pentru genialul sau elev este Aron Pumnul, profesorul lui Mihai Eminescu. Rămâne un mister al adolescenţei lui Eminescu legătura poetului cu profesorul lui de limba română Aron Pumnul, de la Cernăuţi. Poetul a stat în gazdă la profesor, între ei stabilindu-se o legătură profundă.
Putem spune că „Lepturariul” lui Aron Pumnul a apărut ca un moment crucial în viaţa poetului, pentru formarea personalităţii literare a lui. Dar, murind Pumnul, Eminescu este profund impre­sionat şi scrie poezia „La mormântul lui Aron Pumnul” cu lacrimile în ochi, citind-o la înmor­mântarea profesorului.
Poate că, fără Aron Pumnul, Eminescu, deşi talentat, ar fi întârziat cu debutul literar. Profesorul l-a însufleţit şi i-a dat aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor, luând de la ei modelul rimei, unele figuri poetice şi chiar teme literare. După moartea profesorului, Eminescu exclama, regretând: „Pumnul nu mai este…” şi părăseşte gimnaziul pentru totdeauna. Aici se observa sentimentul reciproc de afecţiune dintre profesor şi elev care marchează destinul tânărului poet. Relaţia lor este cu mult peste regulile obişnuite, se ridică la rang de adoraţie, Eminescu folosindu-l pe Pumnul ca ideal uman. Este greu să fii model, dar şi mai greu să te menţii ca etalon în ochii elevului care vrea să-şi imite discipolul.
În zilele noastre uneori dascălul nu mai este modelul, etalonul pentru elevi. Este un angajat bugetar, sufocat uneori de greutăţi, cu spaima zilei de mâine. Este dascăl şi atât! Fără a se putea detaşa de problemele cotidiene, este om presat de griji şi neîmpliniri, acrit de viaţă şi fără suport emoţional. Tratează profesia ca pe o meserie, consideră că datoria şi-o face stând dincolo de catedră şi perorând pe diverse teme. Sper că aceste excepţii se vor reorienta spre adevăratele meserii, pentru care nu este nevoie de suflet. Şi vreau să cred că suntem o categorie socială aparte, cu un cod deontologic pe care îl respectăm, cu principii şi bagaje de cunoştinţe pe care le împărtăşim elevilor noştri, cu disponibilităţi de relaţionare şi alte calităţi pe care le cultivăm din dorinţa de perfecţionare continuă. Avem vocaţia de dascăl în sânge, altfel n-am rezista presiunilor psihice la care meseria ne supune.
Prof. Liliana LAZA,
Şcoala Gimnazială Nicolae Bogdan, Vaşcău, jud. Bihor