„Oamenilor nu le pasă de câte știi, până nu afli cât de mult îți pasă de ei. Arată-ți mai întâi grija față de om, apoi le poți cere să facă orice.“ (Balzac) 

Care ar fi o condiție minimală pentru creșterea interesului pentru propria învățare?
Fiecare dintre formabili a fost pus în situația de a se gândi la un posibil răspuns care să descrie ceea ce s-ar înțelege prin mediu de învățare bazat pe încredere și în care educabilul se simte în siguranță. Prin exprimarea punctelor de vedere în cadrul conversației în perechi, apoi după ce au fost conturate ideile acestea, fiind comunicate întregului grup, se conturează o serie de caracteristici ale unui astfel de mediu: atmosferă pozitivă în clasă/spațiul de învățare, simpatie, flexibilitate, empatie, respect, cunoaștere reciprocă, siguranță, curiozitate, toleranță, încredere, solidaritate, comunicare, cooperare și colaborare, acceptare, creativitate și confort, calm și relaxare, asertivitate etc.
Vorbind despre diversitate și caracteristicile predării pentru grupuri cu specific neomogen, nu se poate să nu se aducă în discuție diversitatea culturală, care trimite direct la educație interculturală, prezentă din ce în ce mai acut și la un nivel de amplitudine în creștere începând cu intrarea în secolul 21. Și în acest sens se punctează faptul că formele de educație modelate pe realitatea prezentă sunt cele în care învățarea presupune formarea/dezvoltarea de (noi) competențe/(noi) abilități, precum a învăța să înveți, a învăța să fii, a învăța să faci, a învăța să trăiești împreună (conform obiectivelor identificate de International Commission on Education) – și mai puțin reținerea informației și reproducerea răspunsurilor asociate unor situații standardizate. Mai mult, se pun într-o legătură strânsă conceptele privind educația interculturală și învățarea prin cooperare.
Vorbind de specificul diversității culturale, pornind de la realitățile multor țări europene, educația interculturală trebuie să aibă răspunsuri potrivite pentru educația migranților – asimilare, educație multiculturală – acceptarea diversității, cunoașterii specificului cultural prin raportare de regulă la stereotipuri, organizarea de activități (se dă exemplul săptămânii multiculturale în care fiecare se îmbracă în costume tradiționale, aduce mâncare tradițională, evidențiază obiceiuri și tradiții, dar care se rezumă la aceste aspecte și nu pune accentul pe relaționare și care poate fi privită ca o obligație – iar trebuie să mă îmbrac în costumul ăsta vechi… – și poate aduce chiar rezultate opuse). Se punctează faptul că educația interculturală este o înțelegere, acceptare și asumarea mutuală a celui de altă cultură – și aceasta nu implică neapărat numai cultura la nivel de națiune, ci și la nivel de regiuni/grupuri/familie/personal – ca fiind membru al grupului, cu aceleași drepturi și cu același nivel de interacțiune socială ca oricare altul.
Astfel, viziunea actuală asupra grupurilor interculturale este că orice societate, orice școală și chiar orice clasă de elevi are specific intercultural, datorat faptului că fiecare individ vine cu istoria sa familială, cu valori și atitudini proprii anterior formate, cu un specific al situației economice, al cunoașterii, al competențelor, al intereselor etc. Astfel, o societate care este caracterizată de un nivel de acceptare bun al diversității – în sensul caracteristicilor enumerate anterior – este o societate care s-a adaptat realității și această adaptare va aduce beneficii tuturor, în sensul diminuării inegalităților, cel puțin raportate la acces la educație.
Privind spre grupurile vulnerabile – și ideea este de extindere a noțiunii către aproape toți educabilii, fiecare având propriile vulnerabilități –, promovarea echității în educație trebuie înțeleasă ca o abordare ce nu se rezumă doar la conținuturile curriculare.
Discutând despre educație interculturală, referințele sunt următoarele: aceasta nu este proprie unei discipline anume și nici nu poate fi o singură cale spre interculturalitate; trebuie asigurată la toate nivelurile de educație – ca un fir roșu de-a lungul întregului proces; este facilitată atunci când învățarea se produce prin colaborare și interacțiune, peer-to-peer learning, cu o abordare structurată, într-un parteneriat real profesor-elevi, elevi-elevi; se adresează fiecărui copil/adolescent/adult, nu doar unor categorii majore de vulnerabilități; are ca dimensiuni cunoașterea – ce dorim ca educabilul să înțeleagă, abilitățile – necesare unei vieți active în și în relație cu membrii societății – și atitudinile – în principal pentru un bun management al diversității.
Un aspect evidențiat de formator este acela că există o variabilitate a definirii conceptului de educație interculturală, însă, indiferent de raportarea la multiplele definiții, se pot extrage două caracteristici comune: faptul că educația interculturală trebuie asigurată oricărui educabil, în orice clasă, în orice grup, pentru că educabilul, chiar dacă în prezent nu este confruntat cu elemente de diversitate,  va fi pus în viitor în contexte la care trebuie să facă față, iar răspunsul trebuie să fie unul conștient, motivat și asumat care să-i asigure o integrare și o dezvoltare optimă într-o societate modernă caracterizată de interculturalitate; toți educabilii trebuie să aibă acces egal la oportunități de învățare și trebuie să aibă asigurate condițiile pentru împlinirea propriului potențial.
Drept concluzie, principalul scop al educației interculturale este cel privind formarea și dezvoltarea de competențe interculturale. În acest sens, activitatea propusă la acest moment a constat în dialogarea în perechi pentru a crea o listă de caracteristici – competențe specifice – ale competenței interculturale. Obiectivul activității a fost de clarificare la nivel individual și de pereche a ceea ce este caracteristic acestui domeniu de competență, apoi de a agrea o listă de competențe specifice (deprinderi, abilități, atitudini) la nivelul întregului grup, respetându-se trei elemente: timpul, discuția în pereche, împărtășirea concluziilor la nivel de grup (timed – pair – share). S-a pus accentul pe importanța dezvoltării într-o societate multiculturală (to thrive), nu numai a viețuirii propriu-zise (to live)  și, în acest sens, lista de atribute rezultată cuprinde următoarele: abilități de organizare, a învăța să înveți, acces la informație, abilități de comunicare, (auto)reflecție, (auto)cunoaștere, acceptare, flexibilitate, curiozitate, structuri și procese mentale deschise, determinare, empatie, respect, abilități de cooperare, gândire critică și creativă, responsabilitate, asertivitate, inițiativă, muncă independentă (cu mențiunea că sensul este ca aceasta să fie secvență de asumare în cadrul activităților de grup). În baza acestei liste, s-a propus o prioritizare a conceptelor, astfel că acordul l-au întrunit următoarele trei atribute: abilitățile de comunicare, flexibilitatea, respectiv abilitățile de cooperare, dublate de asumarea unor munci independente.
Fără a fi neapărat o surpriză, cele trei atribute spre care opinia generală a grupului s-a îndreptat se regăsesc nominalizate (sau subînțelese) de Tony Wagner (Harvard University) într-o listă de șapte abilități care asigură integrarea în câmpul muncii, în educație și în societate (Survival Skills for Careers, College and Citizenship): Gândire critică și capacitate de a rezolva probleme; Colaborare în cadrul rețelelor; Flexibilitate și adaptabilitate; Inițiativă și antreprenoriat; Comunicare orală și scrisă efectivă; Accesarea și analizarea informației; Curiozitate și imaginație.
Obținerea unui acord general asupra semnificației competenței interculturale a deschis calea spre următoarea provocare: știm ce trebuie să formăm la nivel de competență unui educabil, dar cum? Se poate învăța această competență dintr-o carte cumpărată, dintr-un manual, citind despre? Învățând teoretic ce presupune flexibilitatea, cooperarea comunicare, acestea vor putea fi transpuse eficient deprinderi și comportamente? Evident că abordarea strict teoretică, fără a fi dublată de practică, nu poate conduce la reală competență. În acest sens, activitățile propuse în cadrul sesiunii de formare au urmărit abordarea practică, cu principalul scop de a empatiza cu educabilul spre care voi orienta activități similare. Pentru ca un profesor să formeze reale abilități de colaborare, el însuți trebuie să experimenteze munca în diferite grupuri, astfel încât să perceapă profund multiplele bariere care pot fi puse – factori interni sau externi – și pe care să aibă abilitatea de a le evita la momentul la care propune educabililor activități de grup, în colaborare, pentru a crea motivație și participare activă.
Ca o concluzie a primei sesiuni, se evidențiază trei probleme la care profesorul/educatorul trebuie să-și raporteze activitățile: de ce?, cum?, ce? (why/how/what). Orice acțiune trebuie să aibă un răspuns potrivit la aceste probleme. Spre exemplificare, la întrebarea de ce este necesară educația interculturală, răspunsurile potrivite trebuie să se refere la ce va duce ca schimbare atitudinală, comportamentală, acțională formare de competență în acest domeniu și ce va produce. Răspunsul la întrebarea cum este prin diversificarea metodelor și mai ales prin facilitarea colaborării și comunicării, iar răspunsul la întrebarea ce trebuie să conțină răspunsurile privind curriculum asociat unei educații interculturale și a suportului necesar aplicării acestuia.
Raportori Sultana CHEBICI,
Iliana DUMITRESCU,
Adina TATU,
Gabriel VRÎNCEANU