Fantasmele Versului Rău poate fi un titlu căutat, menit să şocheze cumva, să stârnească  curiozitate imediată, fiindcă poezia se sileşte azi să forţeze mâna şi atenţia potenţialilor sau şi mai  puţinilor cititori. Ce este, aşadar, Versul Rău?! El pare a fi, în cele din urmă,  o altă etapă de creaţie în ceea ce înseamnă lirica unui poet despre care scriam cu aproape două decenii în urmă (la debut!) că volumul  nu este doar o hartă a unor senzaţii, în care tonul este autentic, iar simţirea se concretitează în  „jurnal poetic”, ci ceva mai mult, înţelegând prin asta că era vorba de-o poezie proaspătă, neaşteptată pe alocuri, creaţia unui poet/poete ce  se exprima pe sine (atunci!) cu o uimitoare delicateţe…
Dar Fantasmele Versul Rău nu reprezintă acum doar o ipostază a unui moment al creaţiei, pe un traseu poetic îndelungat, ci mult mai mult. Versul Rău face parte dintr-o arhitectură a unui imaginar coerent (semn al adevăratei poezii!) al destinului, fiindcă volumul se descifrează în subsidiar ca o ipostază verbalizată a acestuia, aceasta părându-mi-se a fi şi tema de adâncime a cărţii. Sigur, punctual, Versul Rău înseamnă şi altceva: reziduu colateral al unei estetici a urâtului sau ideea că arta continuă să salveze, să ne mântuie, chiar şi atunci  când o erodare fizică şi metafizică tinde să se instaleze pentru noi în lume. De altfel, nu cred că am citit recent vreo altă carte de poezie – din cele trei-patru răsfoite – în care sentimentul eroziunii să fie atât de pregnant şi în care Versul cel Rău să aibă colţi, fluturii să fie „înăspriţi”, nopţii „să-i crească fire albe”, iarna să fie „şifonată”, fulgii să fie „uzaţi”, iar ploaia „maidaneză”. Daniela Oatu mizează şi de astă dată pe metaforă, confundând programatic  şi voit poezia cu metafora, iar „confuzia” e productivă şi surprinzătoare.
Volumul este esenţial liric, dar de-un lirism mai puţin subiectiv decât altele, apropiat cumva de  „poezia pură”. Autoarea pare a fi găsit şi un cadru formal al  exprimării acesteia: distihul în cadrul căruia ea se lasă adesea fascinată de jocul misterios al asocierii cuvintelor, de ceea ce e dincolo de sensul vizibil al lucrurilor, nădăjduind să pătrundă într-o zonă a muzicalităţii depline a versului. Fireşte, nu toate poemele au o asemenea înfăţişare. Uneori apare şi tentaţia alegoriei, alteori tentaţia epicului sau a livrescului, dar dincolo de aceste texte, care par mai degrabă experimente, ceea ce rămâne este senzaţia plenară de metafizică poetică: „La ce destin să mai baţi/ Când ziua de naştere nu te mai ştie?/ Aripa toamnei tot muşcă din prag/ Te caută visul să-ţi ceară simbrie” (Aripa toamnei).
Timpul, iubirea discret exprimată, moticul discret exprimat al cuplului, fantasma sfârşitului, nostalgia a ceva nu mereu definit fac, tematic vorbind, din volum un fel de „bilanţ poetic”, o sinteză a unei lirici ce a devenit tot mai originală pe măsură ce autoarea şi-a edificat o arhitectură articulată şi tot mai coerentă. De astă dată, în centrul acestei arhitecturi stă Versul cel Rău care-i permite Danielei Oatu să renunţe la viziunea de odinioară, extatică uneori,  şi să afirme că „apusurile (sunt) fără clanţă”, sau că „Frântă în două, mai am Versul cel Rău de trăit” ori că fiinţa are acum „sălbăticiuni tentaculare”, că „tăiem zilei coada” sau că „Între noi câte valuri s-au mai înecat?”
Volumul pare a aduna texte scrise în perioade diferite de creaţie, căci există o anume distanţă de viziune între poemele de început ale volumului, mai luminoase cumva, mai marcate de credinţa că timpul Versului cel Rău încă întârzie, şi cele din partea a doua, dominate de acest fel mascat de a face referinţă la o poezie „neagră” a existenţei. Şi dacă în prima parte a cărţii mai sunt încă anume poeme ce par a fi scrise, vorba cuiva, sub semnul azurului (e vorba de poeme precum „Suflet stingher, Poemă neterminată, Ploaie zăludă“ – un fel de pastel spiritual! –, ori „Hai, tinereţe!”, scris parcă dintr-o răsuflare), în cea de a doua parte  a volumului se instaurează un dramatism al cuvântului, al versului cel rău, al poemului tragic în cele din urmă, semne toate ale unei suferinţe date de „marea trecere”.
Cartea de poezie a Danielei Oatu pare a se înscrie sub semnul unui lirism care a depăşit aventura „biograficului poetic” pentru a se înscrie în ceea ce sugeram mai sus a fi, adică poezia în sine, autentică, menită a depăşi experimentele de tot felul, fie ele nouăzeciste, douămiiste  sau ale altor  asemenea „promoţii”, „mişcări literare” mai mult sau mai puţin minuscule, cu care  autorii contemporani se identifică.
Adrian COSTACHE