Interviu realizat de Sorin IVAN profesor universitar, jurnalist
Noi ne consideram privilegiați, părtași ai unui timp de poveste
Stimate Domnule Președinte, să începem cu începutul din perspectiva prezentului. Care sunt cele mai puternice, cele mai semnificative amintiri ale dvs. din școala primară? Dar din cea gimnazială?
Amintirile sunt încă vii, deși au trecut atâția ani. Am și fotografii de-atunci, mai ales din gimnaziu, cu profesorii și colegii, dar am în minte „chipuri și icoane“ foarte dragi, care nu vor dispărea decât odată cu mine. Văd și acum drumul spre școală, pe strada Carierii din Brașov (undeva aproape de cartierul Bartolomeu). Mergeam și veneam pe jos la și de la școală. Pe vremea aceea, niciun copil nu era adus cu mașina (eventual, folosea transportul în comun), din cel puțin trei motive: 1) foarte puțini români aveau mașini personale și, dacă aveau, nu le scoteau în fiecare zi; 2) nu era nicio amenințare pe stradă, din partea nimănui; 3) ai mei, mai ales bunica, erau de părere că Dumnezeu ne-a dat picioare ca să le folosim, așa că făceam cam un kilometru la ducere și unul la întoarcere, fără să mă gândesc vreodată că s-ar putea și altminteri. Pe vremea aceea, părinții nu-și dădeau copiii la alte școli decât cele din proximitate. Poate că era obligatoriu astfel. Dar era și ideea că școala și profesorii sunt la fel de buni peste tot. Asta până la liceu, unde se schimbau lucrurile. Clădirea în care învățam era relativ nouă, de aceea se și chema „școala nouă“, deosebită de alt corp de clădire, mai de demult. Coridoarele erau curate și albe, iar clasa mi se părea ca o încăpere de palat, cu geamuri mari, luminoase, ornată cu fel de fel de planșe, hărți, tablouri, material didactic. Sălile de clasă erau fixe pe toată durata anului școlar. Gimnaziul l-am făcut tot acolo. Nu-mi aduc aminte de vreun dascăl neserios, care să fi lipsit de la lecții, să fi intrat la jumătatea orei sau să fi provocat altercații, necuviințe etc. Când am trecut de la școala elementară la gimnaziu, am trăit un mic șoc, pentru că eram obișnuiți cu „tovarășa“ (așa trebuia să-i zicem învățătoarei) precum cu o mamă ocrotitoare. Profesorii erau la început distanți, veneau și plecau cu însemnele disciplinelor lor (la istorie și geografie cu hărți, la română cu volume în care erau puse semne de carte, la matematică aveau figuri geometrice etc.) și nu ne mai cercetau sufletele. Dar, la scurtă vreme, s-a revărsat spre noi căldura lor umană, grija, dorința de a ne aduce pe toți la un numitor comun. Cei mai buni elevi aveam sarcina să lucrăm cu cei mai slabi, în pauze sau chiar după lecții. Ideea dominantă care ni s-a inoculat de-atunci era următoarea: educația prin școală este o necesitate fără de care nu putem intra în viață; învățătura este o binefacere așa de mare, încât prin ea vom cunoaște toată experiența de viață a omenirii, toate creațiile majore și vom deveni oameni. La sfârșit de săptămână făceam excursii, mergeam la muzee, la teatru și la operă, uneori și la film. Nu mai știu exact în ce clasă, un an întreg am fost duși în fiecare duminică de la 10 la 12 la Teatrul de Operetă, unde un domn impunător, cu glas de bariton, ne explica pe viu, împreună cu orchestra, ce este un concert, ce este o simfonie, câte părți au fiecare, de ce nu se aplaudă între părți, cum se completează corzile cu alămurile și cu suflătorii ca să iasă armonia muzicală etc. Evident că ne și jucam mult, făceam pozne, eram pedepsiți, câștigam concursuri și eram răsplătiți sau pierdeam și eram dojeniți. Așa cum se întâmplă în viață. Școala până la 14 ani a fost un exercițiu pentru viață pe care l-am perceput ca pe o datorie plăcută. Părinții și bunicii noștri trăiseră războiul (războaiele) și, după grozăviile povestite de ei, noi ne consideram privilegiați, părtași ai unui timp de poveste.
În dăscălia de odinioară parcă mai era o undă de apostolat.
Cum a fost învățătoarea dvs., cum au fost profesorii? Cum v-au influențat? V-au inspirat în procesul formării și al devenirii dvs.?
Nu îmi amintesc decât de dascălii bravi și buni, deși severi. În dăscălia de odinioară parcă mai era o undă de apostolat – chiar dacă trăiam în regim comunist – despre care unii cred azi că era numai o sumă de lozinci. M-a marcat în primii ani de școală unica mea învățătoare, Maria Grigorescu, fie-i țărâna ușoară! Am avut-o ca dăscăliță din clasa întâi până în clasa a patra. Știa carte ca pentru gimnaziu, dar pe noi ne-a oblăduit numai în școala primară. Preda cu aceeași pasiune pentru cunoaștere și aritmetica, și istoria, și româna, și desenul. Ne învăța cum să ne suflăm nasul fără zgomot, cum să purtăm unghiile curate, cum să strănutăm fără ostentație, cum să ținem tacâmurile când mâncăm, cum să ne spălăm pe mâini etc. În gimnaziu, i-a luat locul profesoara de matematică și diriginta mea, doamna (numită tot „tovarășă“) Margareta Florea, un model de dascăl și de om. A trăit până nu demult, în Șcheii Brașovului, pe strada Variște, și s-a stins la peste 90 de ani. Am revăzut-o periodic, iar de câteva ori am vizitat-o și după ce ajunsesem profesor universitar și membru al Academiei. Am povestit îndelung. Datorită ei am ajuns eu, elev la o școală de cartier, să fac liceul la „Șaguna“, cea mai bună școală din Brașov, aproape ca o universitate. Ce nu-mi iese din cap nici acum este aplecarea Domniei Sale spre cultură, spre literatură, spre istorie. Vă spuneam că era profesoară de matematică. De aceea, avea tot timpul asupra sa foi volante, pe care rezolva probleme, dar pe verso-urile foilor acelora scria poezii. După ce am crescut și am ajuns la liceu, apoi la facultate și mai departe îi trimiteam cărți poștale de sărbători – cum am făcut până s-a stins – compuse în versuri. Îmi răspundea tot așa, în versuri. Odată, i-am scris un catren în care am menționat, copilăros și naiv, păstrarea tradiției sau ceva de felul acesta. Nu am uitat nici până azi răspunsul „Doamnei Diriginte“: „Tradiția păstrată e o lege/ Pentru acela ce-o respectă și-o-înțelege./ Tradiția e și cel mai frumos cuvânt/ Adus de sărbători în port și cânt./ Că nu uităm tradiții și-îndemnuri depărtate/ E semn c-avem în piept o inimă ce bate/ Și pentru frumusețea acestui ceas de-acum/ Și pentru cei cu care ne însoțim pe drum“. Trăise vremuri grele, de război, când meseriile tinerilor erau impuse de necesități, nu de dorințele și înclinațiile individuale. Ea ne-a spus fraza: „Dacă țara are nevoie de hornari, hornar mă fac!“, fiindcă ea fusese între puținele femei care învățaseră să fie piloți. Pe noi ne-a învățat să facem ceea ce ne îndeamnă sufletul și ceea ce ne place mai mult. Pe mine voia să mă vadă matematician, dar am ajuns istoric. Visam declinările și conjugările noaptea și ziua, uneori cu ochii deschiși.
Cum a fost liceul pe care l-ați urmat?
Ați simțit studiile liceale ca pe o experiență fundamentală din punctul de vedere al cunoștințelor și al formării morale? Cum au fost profesorii de liceu?
Am avut șansa să urmez Liceul „Andrei Șaguna“, pe atunci Liceul teoretic nr. 1, azi Colegiul Național „Andrei Șaguna“. Am devenit șagunist după un examen de admitere foarte greu, în urma unei concurențe acerbe, iar reușita a însemnat adevărată trecere a unui prag de maturitate. Ceremonia de început, sobră și distinsă, nu a avut nimic de-a face cu propaganda comunistă. Directorul de-atunci, prof. Simion Toma (acum de fericită aducere aminte), ne-a spus câte ceva despre gloria de odinioară a școlii și ne-a îndemnat să continuăm după exemplul înaintașilor. Adevărata lecție de istorie ne-a ținut-o însă profesorul de germană, Aurel Mailat, care a pornit de la tradiția Șcheilor – unde s-a învățat pentru prima oară, în mod organizat, în românește încă din secolul al XVI-lea – și a ajuns la marele ierarh Andrei Șaguna, acela care înțelesese cel mai bine dorința românilor de a avea școli mai înalte în limba lor. Ne-a spus apoi despre celebritățile liceului, de la Titu Maiorescu, Ștefan Octavian Iosif și Ciprian Porumbescu până la Lucian Blaga, Octavian Goga și Ioan Lupaș, de la elevii silitori și maturi de demult până la cei peste 40 de academicieni (câți erau atunci) porniți de la poalele Tâmpei spre lume. O învățătură a profesorului, din acea primă zi, m-a marcat pentru toată viața: „Atunci când veți fi dezamăgiți și descurajați în viață, să vă amintiți numaidecât că ați călcat pe urmele pașilor lui Blaga și să vă ridicați ca pasărea Phoenix din cenușă și să spuneți celor care vă vor nedreptăți un lucru pe care ei nu-l au și nu-l vor avea niciodată – Eu am fost elev la Șaguna! Unii vor înțelege și se vor rușina, alții nu vor înțelege, dar voi veți fi cu fruntea sus și cugetul curat. A fi elev la Șaguna înseamnă o mare răspundere și o mare onoare“. Tot în acel an, de la dascălul de latină, aveam să aflu că profesorul Mailat, dăruit cu har, parafrazase o vorbă antică de rezonanță – Et in Arcadia ego! Echipat cu asemenea eșafodaj intelectual, am început, alături de colegii mei, escaladarea citadelei cunoașterii. Diriginte ne era prof. Ion Topolog Popescu, scriitor și redactor, venit din Argeș, dar cu studii universitare la Cluj, oraș pe care aproape îl venera, pentru „pașii Poetului“, pentru pleiada de dascăli buni, pentru școala înaltă făcută acolo. De la el am învățat cum să înțelegem un text literar, cum să-l decriptăm în raport cu cea mai modernă teorie a literaturii. Prin el am ajuns la Ienăchiță Văcărescu, la cronicari, dar și la Nicolae Filimon, Urmuz, Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Aron Cotruș sau Ion Pillat. El mi-a spus că – din moment ce decisesem să studiez istoria și nu altceva – atunci să merg măcar la Cluj și nu la București. La matematică venea spre noi, cam sever, prof. Traian Săsărman, care nu zâmbea niciodată și ne îndemna imperativ să trimitem probleme rezolvate la Gazeta matematică, ceea ce am și făcut, de altminteri. Ce mândrie era să apari atunci cu numele la rubrica „rezolvitorilor de probleme“! Domnia sa nu suporta „șmechereala“ unora dintre noi, mai ales a celor care începeau frazele cu „Păi“, ne invita să ședem și ne spunea că acel cuvânt „nu există în dicționar“. La franceză, am înțeles repede – de la prof. Tamara Arbănaș – că, în timpul orelor respective, nu se putea auzi decât limba lui Voltaire, așa că orice voiam să spunem – inclusiv chestiuni banale – trebuia rostit în acea limbă. Am făcut istoria literaturii, de la Pierre de Ronsard și François Villon până la Michel Butor, Nathalie Sarraute și Marguerite Yourcenar, încât mulți am dat Bacalaureatul din această disciplină, de mare tradiție în cultura românească. La Istoria literaturii universale ne-am împărtășit din marea cultură a prof. Constantin Cuza, romancier, cu studii la Iași, un adevărat erudit. Am pornit de la Eschil, Sofocle și Euripide, am trecut prin Dante, Petrarca și Shakespeare, am insistat pe iluminism, realism, romantism, naturalism și am plonjat în plin secol al XX-lea, pregătiți să atacăm pe creatorii contemporani. Îmi aduc aminte cum am învățat de la domnia sa ce erau gongorismul, barocul flamboaiant, naturalismul sau realismul fantastic. Cel mai de temut era, fără îndoială, profesorul de latină Spiru Hoidas, dintr-o familie de români balcanici (vlahi, aromâni), venită cine știe când – poate prin secolul al XIX-lea, ca atâția alții – în țara-mamă. Profesorul Hoidas era un pedagog înnăscut „de școală veche“, în stare să le dea fetelor palpitații sau să-i facă pe băieți să-l urască. Notele lui obișnuite erau trei și patru, iar apelativul preferat, prin care ne gratula, era cel de „sfertodoct“. Visam declinările și conjugările noaptea și ziua, uneori cu ochii deschiși. Altminteri, prof. Hoidas traducea cu mare har din clasici, mai ales din Horațiu, Vergiliu, Ovidiu sau Catul, trăia mitologia veche și clasicismul greco-latin prin toate fibrele ființei sale. După ani, am înțeles câtă istorie veche, câtă gramatică latină corectă și câtă cultură solidă am învățat din lecțiile sale. Multe din schemele de mnemotehnică, multe din tabelele sinoptice și din maximele pe care ni le-a dat și comentat îmi servesc și azi, înaintea studenților mei.
Piatra de încercare a fost, firește, universitatea Ce ne puteți spune despre studiile universitare? De ce ați ales Istoria? Ce a reprezentat Universitatea în formarea dvs. intelectuală?
Piatra de încercare a fost, firește, universitatea. Cine intra la universitate în vremea regimului comunist era un om realizat în viață. Locurile erau limitate, iar examenele de admitere erau foarte grele. Clujul era o citadelă universitară de cel mai bun renume, mai ales că la București, în special în științele sociale și disciplinele umaniste, ochii și urechile partidului erau peste tot. Am ales istoria – spre marea scandalizare a familiei și a profesorilor mei – fiindcă mi s-a întipărit în minte încă din gimnaziu o idee fixă, anume că istoria, cuprinzând toată viața omenirii, din toate timpurile, te poate face atotcunoscător. Pe atunci, nu știam că aceasta era doar o iluzie și că, pe măsură ce știi mai multe, te convingi că nu știi nimic. Dacă liceul a însemnat formarea mea în ceea ce se cheamă cultură generală, Universitatea m-a format în specialitatea de istoric.
Care au fost profesorii care v-au marcat cel mai mult, mentorii, maeștrii dvs. în studiul și cercetarea istoriei?
Am avut un mentor principal în Universitate, anume profesorul Pompiliu Teodor, ajuns membru al Academiei după căderea comunismului și unul în afară (dar fost universitar), profesorul academician David Prodan (pensionat forțat prin anii ’60 ai secolului trecut, când își și predase carnetul de partid cu proteste). Primul era, probabil, cel mai mare specialist de la noi în iluminismul românesc și european, iar al doilea a fost, poate, cel mai mare istoric român al Transilvaniei din secolul al XX-lea. I-am avut, însă, ca modele și pe Hadrian Daicoviciu, Camil Mureșanu, Ștefan Pascu, Nicolae Edroiu și alții. Eu am socotit mereu și socotesc și acum că profesoratul este cea mai frumoasă profesie din lume
Ați dezvoltat o carieră universitară prodigioasă. De ce ați ales cariera profesorală? Cum v-ați regăsit intellectual și spiritual în această activitate? Ce a însemnat, ce înseamnă pentru dvs. să fiți profesor universitar?
Am învățat de la dascălii mei că a fi profesor nu este o meserie, ci o misiune și că un profesor bun nu predă, ci oficiază. A învăța mereu, în fiecare clipă, și a împărtăși din știința ta, din rezultatele cercetărilor tale altora, în speță studenților, este un privilegiu, în primul rând, pentru cel care face asta. Revărsarea preaplinului cunoașterii spre învățăcei asigură mersul mai departe al științei. Deși grecii ziceau că zeii i-au făcut profesori pe aceia pe care au vrut să-i pedepsească (în Grecia clasică, pedagogii/ profesorii erau sclavi), eu am socotit mereu și socotesc și acum că profesoratul este cea mai frumoasă profesie din lume.
Ați abordat cu succes și managementul universitar de top, în calitate de rector, o perioadă importantă, al celei mai mari universități a țării, Universitatea Babeș-Bolyai, din Cluj-Napoca. Sub ce valori și principii, în direcția căror obiective v-ați desfășurat activitatea de rector?
Am fost rector două mandate (cât îngăduie legea și bunul-simț) și m-am considerat cel mai modest slujitor al instituției. Pentru mine, universitatea este încă o „comunitate a egalilor“ întru spirit, o corporație a magiștrilor și discipolilor, uniți întru știință, creație și cercetare. Universitatea din Cluj a avut întotdeauna rectori care erau specialiști de clasă în domeniile lor, nu a avut niciodată în frunte funcționari, activiști sau, cum se zice acum, manageri. Am considerat și consider că o universitate bună cultivă virtuți majore, insuflă valori perene și seamănă încredere în om și omenire. Istoricul este un fel de demiurg, pentru că reconstituie viața scursă, care este la fel de palpitantă ca și viața noastră.
Sunteți un istoric de marcă al României, unul dintre cei mai importanți istorici contemporani, cu o operă importantă, recunoscut în țară și străinătate. Ce importanță are studiul istoriei în viața unei națiuni?
Nu știu cât de important sunt! Când mă gândesc la marii istorici români de la Cantemir încoace și la mulți dintre dascălii mei din facultate și chiar la unii istorici contemporani, „importanța“ de care vorbiți scade vertiginos în ochii mei. Istoria nu este o disciplină școlară ca oricare alta și nici o formă de cunoaștere obișnuită. Istoria este însăși viața omenirii sau a comunității, iar cei care spun că e vorba despre viață trecută se înșală. Este viață vie și prezentă, așa cum au trăit-o oamenii. Chiar dacă studiez epoca regelui și împăratului Carol cel Mare, eu trebuie să-l văd, să-l percep și să-l prezint pe acesta și pe contemporanii lui ca și cum ar trăi aievea. Istoria nu este trecut, ci este prezentul oamenilor care au trait în trecut. Dimensiunea numită trecut este pentru noi consumată (deoarece am împărțit timpul în prezent, trecut și viitor), dar pentru ei – care au trăit atunci –nu a fost așa. Prin urmare, istoricul este un fel de demiurg, pentru că reconstituie viața scursă, care este la fel de palpitantă ca și viața noastră. Viața curge mereu și orice fărâmă de viață este la fel de valoroasă. Evident, fiind om-demiurg și nu zeu-demiurg, reconstituirile istoricului nu sunt perfecte, ci mereu perfectibile. De aceea, este nevoie mereu de noi istorici. Nu prea mulți, fiindcă ei nu produc decât idei, iar omenirea nu se poate hrăni doar cu idei…
Din glorioasă, istoria noastră s-a pervertit peste noapte în josnică, mitologizată, mincinoasă În istoriografia românească de după 1990, s-a vorbit despre „sinceritate“, despre demitizarea istoriei în raport cu exagerările și interpretările anterioare. De la aceste idei s-a ajuns la excese în sens invers, spre extrema negării și a denigrării, la „revizuiri“ radicale și chiar la falsificări în numele adevărului. Cum le priviți?
După 1990, a fost vorba despre o descătușare, fiindcă regimul comunist a instrumentalizat istoria, a folosit-o (stângaci, de altminteri) pentru a se legitima. În vremea comunismului, trecutul a fost prezentat din cel puțin trei perspective succesive: 1) proletcultistă, când noi, românii, aproape că nu existam, fiind devorați de internaționalismul proletar, de marele vecin de la Răsărit și de istoria lui glorioasă (circa 1948-1960); 2) națională, cu recuperarea unor valori dintre cele vechi, interbelice (de după 1960 până spre 1975-1980); 3) naționalist-comunistă, de glorificare a trecutului românesc selectat, în ceea ce propaganda de partid numea „epoca de aur“. Dincolo de toate acestea, filonul sănătos al istoriografiei românești nu a abdicat niciodată de la valorile reale ale trecutului românilor, iar în cele trei mari universități, istoria s-a prezentat studenților – cu câteva excepții – după criteriul adevărului omenește posibil. Soarta a vrut ca în deceniul de dinainte de căderea dictaturii să se exhibe în spațiul public un deșănțat cult al personalității și o istorie oficială albă și imaculată, plină de victorii și de glorie. Ca reacție, după 1989, unii istorici (deconstructiviști, post-moderni, negaționiști) – prinzând momentul – au înțeles cât de profitabil ar fi pentru ei nu să revină la spiritul de echilibru și la normalitate, ci să împingă lucrurile în extrema cealaltă. Astfel, din glorioasă, istoria noastră s-a pervertit peste noapte în josnică, mitologizată, mincinoasă. Evident, românii au devorat aceste cărți – scrise în mod eseistic, pe bază de impresii – fiindcă pentru prima oară în viața lor românii erau înjurați, discreditați, nimicniciți pe față. Vă dați seama cu câtă sete devorau românii obișnuiți care trăiseră în „epoca de aur“ reversul edaliei, adică toate nenorocirile noastre (fiindcă numai acestea erau acum înfățișate). Ca reacție la reacție, s-au reactivat autohtoniștii adormiți, dacomanii și dacopații, triumfaliștii și perenialiștii, care tind să-i eternizeze iarăși pe români, să-i facă pe daci stăpânii universului și să pună toate prioritățile din lume în spațiul de la Dunăre și de la Carpați. Ca urmare, s-a creat în rândul publicului o atmosferă de dezorientare pe care cu greu o pot îndrepta istoricii de profesie, care mai caută adevărul și care mai folosesc metodele obiective și verificate, respectând statutul „meseriei de istoric“ (cum zice Marc Bloch).
Total neistorică este interpretarea fără surse, interpretarea ivită din impresii, interpretarea literară translatată în istorie
Ce este adevărul în istorie, mai ales când, în lipsa izvoarelor și a documentelor directe, el devine obiectul interpretării? Avem acces la adevăr, la adevărul obiectiv? Cât adevăr, câtăinterpretare, câtă subiectivitate?
Adevărul este, în primul rând, o noțiune filosofică și nu este locul aici să intrăm în analize de acest fel. Științele sau formele de cunoaștere obiectivă a realității au în centrul lor, ca scop, noțiunea de adevăr, se slujesc de noțiunea de adevăr, caută să ajungă la adevăr. Istoria este făcută de oameni, iar cercetarea istoriei (din care rezultă scrisul istoric sau discur-sul despre viața de demult) este făcută tot de oameni și nu de supraoameni. Istoricul de meserie este, în esența sa, un căutător de adevăr, de adevăr omenește posibil sau relativ (parțial). Cu alte cuvinte, istoricul nu are voie să fabuleze, să imagineze, să recreeze, așa cum fac literații, pictorii, sculptorii, muzicienii, scenariștii de film, oamenii politici etc. când se referă la trecut. Un romancier își ia ca pretext o întâmplare sau un personaj de odinioară și brodează în jurul ei (lui), cu ajutorul imaginilor artistice. Dacă are talent artistic, iese o operă artistică, dacă nu, iese un fiasco. Evident, istoricii nu pot doar să reconstituie, ci trebuie să și valorizeze, să interpreteze. Aici intervine subiectivitatea, care, și în plan științific, are rostul ei. Total neistorică este, însă, interpretarea fără surse, interpretarea ivită din impresii,interpretarea literară translatată în istorie. Astfel de texte devin, în cel mai bun caz, eseuri, nu istorii.
Avem nevoie de mituri, de ridicarea unor valori, figuri și evenimente istorice la rang simbolic în cadrul devenirii unei civilizații?
Nu avem nevoie de mituri noi, istoricii, dar lumea are nevoie de mituri întotdeauna. Nu există comunitate națională lipsită de legende, de mituri, de eroi naționali. Evident, ar fi bine să nu fie confundată istoria unei comunități cu miturile sale, cu toate că și istoria miturilor are farmecul ei. Orice istoric știe, de exemplu, că la noi Mihai Viteazul este un erou național (cum este, să zicem, Napoleon la francezi sau George Washington la americani). Mihai Viteazul a fost prezentat publicului în toate ipostazele, de la aceea de patriot și naționalist roman până la cea de aventurier și condotier. Istoricul de meserie știe însă care este adevărul și îl revelă pe Mihai Viteazul ca pe un principe al epocii sale, animat de apărarea „Republicii Creștine“ europene, vasal al împăratului romano-german și făuritor al unui bloc politic-militar antiotoman, pe scheletul căruia s-au pus mai târziu temeliile României moderne.
Noi avem și tendința să ne autoflagelăm, să ne exagerăm soarta vitregă Acest proces al revizuirilor, început în anii ’90, nu a privit doar istoria, ci s-a extins și asupra altor domenii ale culturii și civilizației, în special al literaturii, sub aceeași perspectivă negaționistă și revizionistă. Rezultă, în ansamblu, că suntem un popor fără realizări majore la nivelul istoriei, al civilizației și al culturii, că suntem o țară de margine, care doar a supraviețuit, sub vremi și sub toate imperiile, întârziată, în urma tuturor celorlalte, la coada Europei…
Cât adevăr este în astfel de teorii și reprezentări? Cum vă explicați aceste curente și interpretări?
Popoarele mici și izolate suferă – aproape toate – de complexe de inferioritate. Noi avem și tendința să ne autoflagelăm, să ne exagerăm soarta vitregă, să ne individualizăm singuri întru rău. Nu există popoare superioare și inferioare și nici culturi majore și minore. Sunt, însă, culturi mai norocoase pe lumea asta, cu limbi de circulație internațională, cu „genii“ care nu au avut de făcut niciun efort ca să răzbată și altele, ale căror valori au rămas închise în sine, în carapacea mică a unui spațiu cultural izolat. Creațiile românilor nu aveau cum să aibă soarta creațiilor francezilor, germanilor, englezilor, americanilor, dar nici nu sunt inferioare din start acestora. Noi avem șansa să cunoaștem și creațiile noastre și pe ale lumii. Cei mari se opresc, cel mai adesea, numai la ei înșiși. Complexele de inferioritate, ca și cele de superioritate, nu ne ajută deloc în propășire. Am avea nevoie de o supradoză de realitate, ca să știm să jucăm bine pe scena mondială.
Există un curent în expansiune care exaltă dacismul nostru și neagă sau diminuează până la anulare romanitatea poporului român. Nu e nou, își are sursele principale în Dacia Preistorică a lui N. Densușianu.
Conform acestor interpretări, am fi mult mai mult decât suntem, cei mai vechi din Europa, leagănul civilizației europene, strămoșii romanilor, limba latină ar fi plecat de aici, din spațiul nostru etc. Ce ne spune un istoric ca dvs. despre toate acestea?
Nu intru în detalii, pentru că nu-mi face plăcere. Am dezvoltat subiectul de mai multe ori și am veștejit în chip neobosit aceste relicve ale unui romantism naiv, întârziat și complet amator. Nu cred că Nicolae Densușianu mai era în toate mințile când a scris cartea pomenită de dumneavoastră. Pe de altă parte, susținătorii de azi ai teoriei nu sunt nici măcar epigoni ai lui Densușianu, ci amatori dubioși de istorie, oameni lipsiți de preocupări serioase în propria meserie și acaparați de fantasme.
Ce proiecte aveți ca istoric, cercetător, autor, profesor?
Am mereu proiecte, pentru că meseria de istoric și profesor universitar presupune cercetare continuă, nu poate exista în afara anchetării a ceea ce numim trecut. Am aproape gata o carte despre Huniazi sau, pe românește, Hunedorești. E vorba, în esență, despre Iancu și Matia Corvin și despre lumea lor. Am pregătit ediția a II-a a unei lucrări de tinerețe, dedicate instituțiilor medievale ale Transilvaniei. Reunesc acum câteva zeci de eseuri despre limba română, despre aberațiile pătrunse recent în limbă, despre nevoia apărării limbii noastre. Am în minte o carte despre pământ, despre regimul și rostul stăpânirii pământului în Evul Mediu, plecând de la proverbul „Ai carte, ai parte!“, ceea ce însemna inițial că dacă ai document de donație (diplomă sau chartă), atunci ai parte de pământ; cei fără de „carte“ ajungeau la voia întâmplării, puteau să fie ușor deposedați și să devină oameni lipsiți de libertate.
Interviul integral poate fi citit in numarul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.
