Să vezi că iar o să trebuiască „mam’mare, mamițica și tanti Mița (…) să‑l ducă‑n București“ pe tânărul Goe „ca să nu mai rămâie repetent și anul acesta“. E vorba să se reintroducă repetenţia la clasele primare. Fusese pe vremuri, după cum dă de‑nţeles Caragiale, apoi dispăruse tacit mai spre zilele noastre, când şcoala, asemenea întregii ţări, se avânta „spre comunism în zbor“ şi nu se potrivea să existe repetenţi, iar până la urmă, în ultimii ani, a dispărut de tot, prin lege. Acum cică va reapărea.
E o idee, o soluţie, cumva invers faţă de cum înţelesesem că se‑ntâmpla în „epoca marilor clasici“: acum, tânărul Goe nu mai trebuie motivat „să nu“; dimpotrivă, trebuie să rămâie repetent de mic, ca să promoveze evaluarea naţională când va fi mai mare, după opt clase. S‑ar zice că ăsta‑i marele hop, fiindcă mai departe, după douăsprezece clase, desigur că nu‑i va mai fi aşa greu să treacă şi celălalt mare examen naţional, bacalaureatul, pentru că atunci se aude că va fi ajutat cu subiecte diferenţiate, uşurate, dintr‑o materie cu programă care să‑i fie şi lui accesibilă şi care să nu cumva să se refere la mai mult decât la ce‑i va folosi „cu adevărat“ în viaţă. Ba până la urmă, repetent sau cine ştie cum altfel pierdut pe drum, tânărul Goe va avea aportul lui la atingerea ţintei strategice de creştere a procentelor de promovare la examenele naţionale, ştiindu‑se că statistica ministerială nu ia în calcul decât numărul celor prezenţi la susţinerea probelor, fără să socotească la eşecuri abandonul, renunţarea dinaintea examenului. De fapt, şi în prezent (şi de mulţi ani), tânărul Goe în postura de repetent constituie un factor de progres. Este bine fixată în obiceiul locului, adică în şcoala românească de ieri şi de azi, practica de a‑l lăsa de trei ori la rând repetent, la nivelul aceleiaşi clase, pe câte unul care „mereu face probleme“, până depăşeşte cu trei ani vârsta clasei şi astfel ajunge în situaţia de a fi „eliminat“. Măsura este legală şi, pe deasupra, ca să aibă şi mai multă greutate, este pregătită printr‑o preocupare bine condusă pentru obţinerea susţinerii, chiar a încurajării, din partea „părinţilor clasei“.
Pregătirea succesului de mai târziu prin repetenţie timpurie întăreşte o caracteristică de asemenea veche a şcolii noastre: subordonarea faţă de examene. Particularizat, este vorba despre ponderea reuşitei la examenele naţionale. Acesta pare să fie şi scopul ipoteticei reintroduceri a repetenţiei la ciclul primar: învăţarea din timp cu greul, cu exigenţa tradusă în note mici. În fond, motivul gânditei reconsiderări a exigenţei la ciclul primar îl reprezintă faptul că o mulţime de absolvenţi de opt clase clachează la primul lor examen important. Un fel de slogan sau, de ce nu?, titlu de proiect strategic ar merge să arate în felul „Repetenţii de azi, reuşiţii de mâine la examenele naţionale“ sau „Performanţă la examenele naţionale prin repetenţie de succes la ciclul primar“ ori, în stilul care se purta la începuturile accesărilor europene la noi, „Repetă clasa ca să iei bacul“.
Repetenţia aplicată elevilor o fi gândită şi ca un mijloc de reponsabilizare a cadrelor didactice, considerându‑se că altfel nu le cere nimeni socoteală pentru rezultatele elevilor. Dacă tot ar urma să se intervină în partea inferioară a rezultatelor, acolo unde se află limita dintre promovare şi repetenţie, probabil că se va întâmpla ceva şi la partea de sus a rezultatelor elevilor. Aşa cum, din câte se înţelege, nu va mai trece toată lumea clasa, normal ar fi nici să nu mai primească toată lumea premii, în special premiul I. La fel, poate va fi regândită şi practica împărţirii unei diversităţi de diplome pentru o diversitate de „rezultate deosebite“.
Prevenindu‑se de la clasele mici eşecul la examenele naţionale de la clasele mari, probabil va fi luată în seamă şi situaţia actuală, în care elevii încep să primească note abia din al cincilea an de şcoală, dar din acel moment se trezesc supuşi unui trai permanent sub presiunea notei. Atât de bine s‑a statornicit la noi funcţionarea a două sisteme de notare, prin calificative şi cu note (fără echivalenţă măcar la numărul treptelor fiecărui sistem), încât anomalia a devenit normalitate. Nici nu se mai ştie că iniţial fusese vizat recursul la calificative de sus până jos în ordinea claselor, aplicarera la ciclul primar fiind prima fază, imediat trebuind să urmeze generalizarea. Până la urmă, generalizarea a fost abandonată, făcută uitată. În schimb, s‑a reluat într‑un ambalaj nou de vorbe preocuparea mai veche decât aplicarea calificativelor, aceea de stabilire a unui sistem unitar de notare. Ideea şi ceva prime încercări s‑au risipit repede ca un fel de fum. Lipsa unei notări unitare mai este adusă azi în discuţie cu ocazia aceleiaşi constatări a rezultatelor slabe la examenele naţionale.
Până la urmă, pentru că ideea revenirii la repetenţie în clasele mici sperie şi supără, deşi abia a apărut, poate va fi valorificat ceea ce există, utilizabil de asemenea preventiv faţă de eşecul de mai târziu: evaluările naționale de la finalul claselor a II‑a, a IV‑a şi a VI‑a. Nu ar trebui decât să fie eliberate de formalismul şi ipocrizia care le‑au cuprins, şi pe ele, de când au fost instituite. Ar trebui să se desfăşoare de‑adevăratelea, nu numai sub aspect birocratic, iar mai departe, să fie folosite în scopul pentru care au fost create. Inclusiv ar trebui să se regăsească în ceea ce se cheamă a face carte în şcoală.
Florin ANTONESCU
