Foto: dreamstime

Înapoi, cu milenii

Începutul l-au făcut agricultorii. ­Înainte de a intra în relație istorică, de lungă, rafinată și profundă durată, cu Grecia strămutată în Peninsula Italică și în insulele limitrofe acesteia – dar o elenitate multe veacuri independentă de orice politică militară externă –, romanii au pornit să-și desțelenească ogoarele sufletului și ale minții începând cu pământul din imediata apropiere a casei, a locuinței și împrejurimilor ei: ogorul (ager), pă­­mântul producător de roade și cultivabil, țarina. Cultivarea ogorului, verbal exprimată prin cea mai simplă și univocă sintagmă – agrum colere, „a cultiva pământul“ –, a însemnat primul pas în trecerea de la natură, ca univers pur exterior, la natura supusă de mâna omului, făcută să asculte de ea, „îmblânzită“ (domita, participiul verbului domare, „a supune“, „a domestici“ s-a format, la rândul lui, de la substantivul-bază domus, „casă“): așadar, ogorul a fost prima formă de natură adusă, de către agri cultores, „cultivatorii ogorului“, „agricultori“, să servească folosului și interesului casei.

Așa s-a născut, în mentalul colectiv al romanilor, ideea de „cultivare“ și de produs al acesteia, prin intermediul verbului colere, „a munci pământul“, cu toate formele și rezultatele „cultivării“, adică îngrijirii pământului: semănătu­rile, grădina, arborii, vița-de-vie, pomii. Rezultate care au tins, treptat, odată cu înseși veacurile de început ale romanității (VIII-V î.Hr.), să nu se mai îndrepte doar către materie și materialitate, ci să fie căutate, cu răbdare, perseverență și strădanii la fel de mari, și în spațiul nevăzut, impalpabil, al sufletului, al minții, al gândirii.

Astfel încât sensul primar al substantivului cultura – un nume de acțiune, derivat de la participiul cultum al verbului colere – a evoluat în latină, limba comună a romanilor și a romanizaților, treptat desigur, de la sensul concret, fizic și material, la unul abstract, cu valențe chiar simbolice. Așadar, de la „cultivarea“, „lucrarea“, „îngrijirea“ pământului, la „pregătirea“, „formarea“ și „educarea“ spiritului: a minții și a sufletului, împle­tite. Cultura animi a devenit, definitiv în veacul I precristic, formula ciceroniană echivalentă celei referitoare la materie (cultura agri sau agri cultura, cultura uitium, „cultura viței“ etc.) și distinctă, chiar opusă, ca sens, aceleia.

Așa s-a născut, în spațiul mental și lingvistic romano-latin, conceptul de cultivare intelectuală, de educație și formare. Latinescul cultura a tins și a ajuns, pornind de la secolul ciceronian, să concureze termenul grecesc tradițional co­­respunzător – uzual în limba educatorilor greci stabiliți de secole pe pământ italic, inclusiv în Latium, patria latini­tății, și la Roma – de paideia, „educație“, „învățătură (a)cumulată“, apoi „cultură“ (enkyklios paideia, „cultură în cerc/circulară [respectiv, din multiple domenii]“, deci „cultură generală“).

O succintă observație sintetică. La greci, începutul culturii l-au făcut copiii (paideia s-a format de la cuvântul-bază pais, „copil“). La romani, cultura a pornit de la materia vie produsă de natură și de la munca investită de mâinile omului, spre a face această natură să rămână nu doar vie, ci și mereu folositoare. Dar o muncă, doar în sine, insuficientă, dacă la ea nu se adaugă cultivarea, formarea, educarea și sedimentarea, în timp, a tuturor cunoștințelor, prin intermediul școlii, precum și în afara ei: cultura animi, de care vorbea Cicero, format, el însuși, ca și toți intelectualii și oamenii cultivați, la școala greacă, la enkyklios paideia.

De ieri spre azi și mai departe

Odată scurse – într-un ritm măsurat, tot din Antichitatea romană încoace, cu centuriile secolelor –, mileniile au aruncat era veche înapoi și au avansat spre ultimele veacuri, cele mai recente. ­Europa, nu degeaba numită (aș spune, chiar poreclită) bătrânul continent, a preluat moștenirea intelectual-spirituală a Lumii Vechi, a reformat-o și a refor­mulat-o. Iar, în veacurile din urmă, a înnoit-o în profunzime, chiar radical (îmi pare a fi termenul cel mai potrivit).

La ce metamorfoze ale vechilor concepte, între care și cel de cultură, avem a ne aștepta și raporta, odată cu lentele, dar perceptibilele alunecări ale secolelor înspre Modernitate? Căci am fost, noi înșine, martorii – cu foarte puține decenii în urmă, doar două – la o astfel de alunecare, epocală efectiv, de la sfârșitul unui deceniu, al unui secol și al unui mileniu la începutul unui alt deceniu, al unui alt secol și alt unui alt mileniu – toate noi. O șansă efectiv unică, întâlnită o dată la… o mie de ani: în cazul nostru, de la anii cu 19… în față la cei cu 20…

Cea mai vizibilă dintre prefacerile pe care le-a cunoscut utilajul mental al lumii născute după dizolvarea în timp a Antichității și reorganizarea etno-statală a continentelor mediteraneene a vizat latura materială a educației.

Pe de o parte, instituțiile antice au supraviețuit, parțial, în zonele culturale unde s-au născut și au funcționat în Lumea Veche, până la dispariția istorică a acesteia: școala, biblioteca publică, templul (parțial înlocuit de biserica creștină) – toate, elemente fundamentale ale cultivării societății. Pe de altă parte, nucleul pur și strict material al culturii și al acțiunii de cultivare intelectual-spirituală a oricărei societăți, generator în mod fundamental, prin circulația sa neîntreruptă, al sistemului educațional și cultural, de la un veac și mileniu la altul – numesc, astfel, cartea – și-a modificat însăși condiția ei concretă, materialitatea, și a evoluat, s-a pliat pe și s-a adecvat la nevoile practice și pragmatice ale unor timpuri – secole, milenii – succesiv noi.

Cartea a trecut, astfel, de la materia, de origine vegetală (tijă de trestie), a papirusului antic, ca inovație egipteană, apoi, generalizată, greco-romană, la aceea a pergamentului (gr. pergamene [diphthera], „pielea de pergament“, „pergamentul“, lat. membrana), provenit din intestinul animal, prelucrat după o anumită tehnică specială de tăbăcărie grecească, microasiatică (invenție trimițând la meșterii din orașul Pergamon, lat. Pergamum). Progresul, în sensul simplificării formatului cărții manevrabile, carte parcursă individual, utilizată colectiv în școli și păstrată în perfectă stare în bibliotecile publice sau private, era mai mult decât evident. S-a trecut, așadar, lent, dar ireversibil, de la sulul desfășurat cu două mâini (uolumen) la codex, foile împătu­rite și cusute pe o margine și, astfel, răs-foite, întoarse una după alta.

Rezumând, societatea euro-asiatică, având în centrul ei bazinul meditera­neean, apoi lumea din afara lui, din ce în ce mai extinsă intercontinental, a cunoscut, lent, această trecere a cărții de la stadiul primar (nu neapărat primitiv) al manuscrisului (textul redactat și copiat, „scris cu mâna“) antic-medieval la revoluționara carte tipărită, imprimată tipografic: o descoperire tehnologică epocală a zorilor modernității mondiale, deschizătoare a erei mașinilor și miraculos supraviețuitoare până în cea mai strictă contemporaneitate. Dar, suntem cu toții convinși, o deja veche descoperire, care trece și va trece dincolo de orice contemporaneitate, atât cât putem întrezări, cu cea mai entuziastă prudență.

Cultura cărții

De la Guttenberg încoace, galaxia cărții tipărite nu a încetat, vreo clipă, să pulseze cele mai luminoase semnale. Indiferent de natura conținutului cărții, aceasta din urmă a definit, incomparabil mai mult decât ar putea să pară, esența însăși a culturii. Până în ultimul veac încheiat, cartea ieșită de sub tipar nu a avut nici alternativă, nici rival. Cartea tipografică a devenit, în diverse contexte, o metonimie a culturii. Vorbind despre cultură, mentalul colectiv modern avea ca obiect de referință nu atât și nu în primul rând un tablou, o sculptură, o simfonie sau o tapițerie, ci, mult mai mult și mai presus de orice, o carte. Cartea și cultura s-au condiționat reciproc, primul concept ajungând să îl substituie pe cel de-al doilea, iar sintagma însăși – cultura cărții – să pară tautologică.

Strânse laolaltă, cărțile au alcătuit biblioteci, adăpostite fie de clădiri spe­cial amenajate, inclusiv școli, fie de case individuale și private. Acest fapt constituie una dintre trăsăturile de inalienabilă continuitate, în materie de cultură, între Lumea Veche și cea Nouă, cea din urmă evoluând global, firesc și fără salturi bruște, de la medievitatea târzie până la cele mai recente zile ale contemporaneității (mai trăiesc încă, în momentul de față, supraviețuitori al celui de-Al Doilea Război Mondial). Cartea – indiferent de formatul și materialitatea ei fizică – a unit toate lumile posibile, înlănțuite: veche, medie, nouă, recentă, prezentă. Ca simbol al culturii, cărții i s-a putut, în nenumărate rânduri, distruge esența mate­rială, dacă dăm înapoi paginile Istoriei și descoperim incendierea Bibliotecii din Alexandria, rugurile arzătoare ale Inchiziției (arzând deopotrivă cărți și oameni) sau grămezile de cărți aprinse cu bricheta, la fel de interzise ca în Evul Mediu, adunate cu patul puștii de prin case și din orice loc public, la ordinul ideologilor național-socialismului, de pildă.

Dar tocmai această rezistență, uluitoare – și nu doar în fața focului –, a cărții multiplicate, de la mână la tipar (carte, astăzi, imprimată prin tehnologia calculatorului: tiparul offset sau, mai restrâns, a copiatorului), i-a conferit aura de imperisabilitate, fără limite în timp și spațiu. Mii de generații au învățat, ele însele, și i-au învățat pe cele succesive exclusiv prin intermediul cărții. Faptul se întâmplă și astăzi. Nu poate fi contestat sau negat nici măcar de către cei mai aprigi susținători ai inutilității și dispariției, în timp, a cărții reale, materiale. În pofida faptului că, odată cu îndepărtarea deceniilor de momentul încheierii celei de-a doua conflagrații mondiale, și-au făcut apariția cele mai miraculoase mașinării create de la invenția tiparului, grație cărora cultura și civilizația cărții au intrat, iată, într-o nouă eră. Mulți s-au grăbit să o eticheteze drept aceea a unui apus ­inevitabil: corespondent, peste milenii, al amurgului, unul într-adevăr irevocabil, al zeilor în Walhalla germanică (Götterdämmerung).

Cultura calculatorului

Ce deosebește noua cultură de aceea, multimilenară, anterioară, a cărții?

În primul rând, desigur, ceea ce se vede cu ochiul liber.

Un obiect simplu, primar, redus material, fără alte conexiuni cu mediul din proximitate, ca toate obiectele prin definiție. Cartea.

De cealaltă parte, un dispozitiv complex, alcătuit, și azi, din trei componente fizice fundamentale (monitorul, unitatea de bază, tastatura) sau dintr-unul singur, care le încorporează pe celelalte două (așa-numitul laptop). Calculatorul. Se adaugă conexiunea electrică de alimentare periodică și, mai ales, conexiunea la internet, respectiv la undele electronice ale rețelei informatice de date mobile, captate și adaptate, prin diverse dispozitive (de tipul router), locului de utilizare (aria sau zona de acoperire, wi-fi). În sfârșit – și cel mai important aspect –, se adaugă și programele, prin intermediul cărora calculatorul devine funcțional.

Pe scurt. Cartea fizică, pură și simplă, pe de o parte, tehnologia informatică, de cealaltă. Două lumi aparent independente. Două ere, în fond.

În al doilea rând, ceea ce separă cartea materială de calculator ține de achiziționarea și înmagazinarea, depozitarea informațiilor. Dar și de accesul la ele și de transmiterea lor.

Cu un calculator se primește și se transmite, instantaneu, informația. Cu o carte doar se primește, se achiziționează, se înmagazinează învățătura. Transmi­terea ei o face numai cel care citește, pătrunde și înțelege o carte: omul, nu o mașină sofisticată până la limita inteligibilului și posibilului. O carte este un tezaur. Cele mai prețioase cărți alcătuiesc o comoară. Statică, pasivă. La care tre­buie să ajungi fizic, deplasându-te. Un calculator preia și transmite informația uriașă (cât zeci și sute de biblioteci fizice laolaltă), la care utilizatorul nu ar putea avea acces decât prin deplasare la fața locului și consum considerabil de timp în biblioteca publică mai mult, desigur, decât în cea personală. Printr-o simplă apăsare (click), șezând comod în fața ecranului monitorului, utilizatorul accesează baze de date, adică se informează (nu neapărat le și consultă, știind că îi stau oricând la dispoziție). Ce fel de lectură este aceasta? Aș numi-o o lectură informatică. Nu este identică, nicidecum, cu lectura clasică a cărții. Lectura informatică este o vizualizare a informației, o străbatere pe spații întinse a acesteia. Nu mai are aproape nimic comun și de-a face cu cititul cărții. Cultura calculatorului tinde să devină, tot mai acaparant, una a site-urilor și a bazelor de date.

Și totuși, nu putem ignora o apropiere (mai exact, o rămânere în apropiere) semnificativă a celor două surse fundamentale de educație și cultură, mai mult decât atât, o intersectare a celor două lumi. Mare parte din resursele informaționale ale tehnologiei informatice provine din cultura cărții, a tiparului în general, incluzând aici și presa tipărită (care, ca și cartea fizică, supraviețuiește, mai mult sau mai puțin dezinvolt, și în contemporaneitate). Bazele de date încorporează sute de mii, milioane sau miliarde de pagini scrise tipărite. Ale cărților, ale revistelor, ale ziarelor. Fără de care nu ar exista, digit(al)izate, bazele de date înseși și bibliotecile virtuale, deci cărțile vir­tuale. Oricât de numeroase s-ar edita, în continuare – așa cum se întâmplă, din ce în ce mai mult, astăzi – cărțile electronice (e- sau audio-books), ele n-au oferit niciodată cititorilor lor (neavând cum s-o facă) bucuria tactilă și vizual-olfactivă a simplei cărți de hârtie.

Cultura telefonului

Până acum nu mai mult de cincisprezece-douăzeci ani, nimănui nu i-ar fi trecut prin minte ideea că telefonul ar putea servi unui alt scop decât cel pentru care inventatorul lui, Alexander Graham Bell (scoțian naturalizat în Statele Unite: 1847-1922; invenția a fost brevetată în anul 1876) îl concepuse: comunicarea interumană (prin sunetele limbajului, v. gr. phone) de la distanță (tele- < v. gr. tele, telou, „[de] departe“). Ce alt scop ar fi putut fi acela?

Astăzi, cu telefonul scriem, primim și trimitem mesaje, ascultăm muzică, vedem filme, facem poze și le trimitem în toată lumea, tuturor, pe rețele, facem înregistrări filmate, pe care de asemenea le răspândim cui dorim, pe aceleași sau pe alte rețele. Putem și să participăm la întâlniri de tip video-conferință sau să deschidem un simplu dialog audio-video cu cineva. În cele din urmă, putem să și vorbim: ceea ce contează mai puțin, în raport cu atâtea avantaje. Însă mai e un avantaj, era cât pe ce să uit. Prin telefon – pe telefon, cum se spune în mod curent azi – putem și citi. Lucru, cred, de o anume (nu știu exact câtă) importanță.

Cum se realizează toate aceste efectiv minunate avantaje ale tehnologiei re­cent-contemporane? Pe aceeași cale a tehnologiei informatice (IT), pusă la dispoziție de cultura calculatorului, dar adaptată la nivelul telefonului prin intermediul unor programe special concepute, numite aplicații. Cu cât mai multe funcții ale acestora, cu atât mai com­plexe. Poți, spre exemplu, să-ți numeri, cu telefonul, pașii de acasă până la serviciu și invers. Sau bătăile inimii. Sau să știi câte kilograme ai în plus (în mod special de sărbători; mai rar, în minus: avantajele confortului total, care îți stă la dispoziție, se impun).

Preluând funcția de lectură a calculatorului, telefonul o reduce la esențial. Nu poate arhiva biblioteci virtuale. Îți poate oferi, totuși, prin așa-numita descărcare (traducere calchiată a engl. download: vezi și fr. décharger), șansa de a te întâlni cu o carte-două sau cu ceva mai multe, depinde de spațiul de sto­care. Lectura, orizontul ei, mai exact, se restrânge radical. La ecranul meschin al telefonului (oricât de „inteligent“ și de bogat în inch-i ar fi). Dar, mai ales, se restrânge informațional de la o biblio­tecă (virtuală) la câteva cărți (așijderea). Te ajută, însă, salvator (ca și în cazul calculatorului), conexiunea printr-o trimitere (engl. link), grație căreia se poate intra în aceleași infinite baze de date, câte domenii ale cunoașterii și practicii umane există…

De la carte la bibliotecă și de la bibliotecă la telefon. Acesta să fie, oare, drumul diacronic al culturii autentice (simbolizate de carte, dar – nu vom uita niciodată – ființând, ea, cultura, cu mult în afara milenarei cărți)? Aceasta să fie cultura viitorului?

Tripla cultură

Nu avem de unde ști cu precizie și cu maximă certitudine. Așa cum deceniile trecute, nu mai vorbim de secole, nu aveau cum să intuiască, nici măcar să ghicească, precum în ficțiunile lui Jules Verne, metamorfozele uluitoare ale tehnicii și tehnologiilor ulterioare, tot astfel și noi nu avem cum nici măcar bănui, cu atât mai puțin estima în ce direcție va evolua nanotehnologia secolului XXI și următoarele. În ciuda existenței sau a posibilității unor faimoase predicții de tip SF, care uluiesc posteritatea, prin faptul că se confirmă sau se pot confirma tehnologic, nu avem cum să cunoaștem exact traseul viitor al formatelor culturii și, cu atât mai puțin, etapele vreunor posibile, dar incerte metamorfoze ale acesteia.

Într-o atare situație, minima pru­dență ne îndeamnă să căutăm cheia (sau cheile?) viitoarelor evoluții ale culturii, fie naționale, fie în concert global, într-o altă direcție. Cu cât mai prudentă, cu atât mai ușor de pus în practică.

În opinia noastră, cele trei culturi nu se exclud, ci – după cum am văzut deja – se completează, permițând originalității să se conjuge cu ingeniozitatea inovării. Chiar dacă, după telefonul „inteligent“ (smart), va mai urma un alt dispozitiv (device), și mai performant, plurifuncțional, multivalent, de comunicare, preluare, transmitere, stocare și creare de informație, esența misiunii fundamentale a culturii va rămâne nu doar neschimbată, ci și nealterată. Rolul ei în societate, indiferent de treapta de evoluție tehnologică a comunității umane, nu se va schimba niciodată. Căci rolul culturii rămâne unul activ („proactiv“, în terminologia de astăzi). Altfel spus, acela de a veni, ca și acum câteva milenii, în întâmpinarea nevoilor omului și de a se pune în serviciul acestora și al intereselor lui: locale, naționale, universale.

O cultură militantă, cultura militans, slujind, asemenea unui ostaș (verbul la­­tin militare, „a servi ca soldat“, „a milita“, provine de la substantivul miles, „soldat“, „ostaș“), și servind cauzei luptei. Pentru binele comun, niciodată pentru răul sau distrugerea cuiva, cum se întâmplă în cazul războaielor reale. Pentru o cultură militantă, activă, spre folosul și câștigul omului și al umanității (pro humanitate), pleda Cicero – și, ulterior, luându-l par­țial ca model, stoicii romani –, atunci când Arpinatul scria despre cultivarea sufletului și a minții, cultura animi. Astăzi, o cultură triplă, în trei ipostaze, una singură în spiritul ei, prin excelență activ, militant, umanist.

Liviu FRANGA – profesor universitar

Articol publicat în numărul 37-38 al revistei Tribuna Învățământului