Argument. Cheia de boltă

Întrucât eu am creat modelul – CDE-OȘ, pentru a scoate din circuit sintagma ipocrită-formă-fără-fond-când-vine-vorba-pe-bune-despre-elevi „curriculum la decizia școlii“ (CDȘ), și l-am pus în analiza publică încă de cu zece ani în urmă, prin 2012-2013, și întrucât sintagma a fost preluată cam aiurea, formă-fără-fond, evident fără acordul meu explicit, în noua lege a învățământului preuniversitar proaspăt votată de Parlamentul României, decriptez și explic aici axiomele în baza cărora CDE-OȘ ar funcționa sănătos, cu sens pentru copii. Am pledat civic și tehnic pentru nevoia reconstrucției din temelii, la noi, a cheii de boltă a oricărui sistem educațional, anume arhitectura sa curriculară, inclusiv prin simbolicul protest civic pentru curriculum pe care l-am pornit în 2012, l-am oprit în 2021 și, pentru conformitate, pe care ÎL REIAU ACUM, ÎN 2023, context în care am argumentat nevoia legică a unui echilibru dinamic, sănătos între cele două piese de temelie firești, axiomatice, ale oricărei construcții curriculare: partea de trunchi comun și, respectiv, partea de decizie a elevilor, din oferta școlii.

Totodată, în același context, am demontat logic o altă stupidă marotă ineptă, mai degrabă de sorginte sindical(ist)ă, cum că, vezi-doamne, „profesorii rămân pe drumuri“ dacă elevii parcurg 8-9 discipline pe semestru, în loc de 17-18-19, cum e cazul acum. Brrr!… Evident că miza transformării curriculare nu e „să rămână profesorii pe drumuri“: în cheie de resurse umane, miza transformării curriculare este să ofere profesorilor un model de carieră didactică, croit pe opțiuni profesionale orizontale alternative echivalente, așa cum e firesc pentru o școală de secol XXI. Eu am vorbit, eu am auzit!…

Sunt școli-pilot care folosesc deja, cu succes, CDE-OȘ – pentru că am lucrat împreună la modelul curricular și pentru că directorii și profesorii au înțeles transformările ce decurg din această schimbare de paradigmă curriculară.

Mai întâi, însă, pentru a realiza grotescul conversației publice curente -despre planurile-cadru, gripate halucinant în eterna gherilă urbană epuizantă a tuturor facțiunilor care luptă la baionetă pentru a „rupe“ încă o oră ici-o oră colo pentru disciplinele de studiu cărora le sunt afiliate, m-am gândit eu să fac dreptate curriculară tuturor, punând aici, la vedere, spre știință și luare-aminte, un studiu de caz orwellian: un trunchi comun preuniversitar (de pildă, pentru liceu) #denoapteaminții. În context, vă (re)aduc în memorie un joc stupid de prin anii școlii mele generale, jocul portocalelor se numea el, care mergea cam așa: un copil pasa (real sau imaginar) o portocală altui copil, spunând: aș mânca… 5 portocale! Al doilea copil trimitea portocala unui al treilea, supralicitând: de ce 5 și nu… 11? Al treilea, către un al patrulea: de ce 11 și nu… 20? Și tot așa!… Nu mai știu exact cum se încheia jocul, dar veți vedea imediat de ce l-am invocat, orwellian-curricular.

Iată de ce.

Trunchi comun #denoapteaminții

Eu am gândit așa, cu mintea mea a naivă: nu se poate să-i lăsăm pe copii să aleagă chiar cum îl taie capul pe fiecare – ce e prostia asta cu a evalua noi, elevii, opțiuni, a gândi în alternative care să ni se plieze cât mai bine pe ce vrem noi de fapt, și alte prostii de același fel? Ce mama naibii, trebuie făcută dreptate -cinstită pentru tot ce putem îndesa în planul-cadru, obligatoriu de parcurs de toată suflarea școlărească – cum ar fi liceul, în exemplul meu #denoapteaminții, de mai jos.

Și atunci am zis: 5 zile pe săptămână (luni-marți-miercuri-joi-vineri) × 6 ore de școală pe zi = 30 de ore de școală pe săptămână, în total. Și am făcut dreptate astfel: TOATE DISCIPLINELE SUNT LA FEL DE IMPORTANTE. Deci, NU POT SCOATE NIMIC din trunchiul comun. Deci… câte materii voi pune în TRUNCHIUL COMUN? TREIZECI; de bună seamă – fiecare cu câte o oră pe săptămână!… Nu-mi spuneți că una e mai puțin importantă decât alta, deci să o scot pe prima din listă și să adaug ora economisită celei de-a doua – desfid pe oricine ar încerca, fie și în gând, măcar, să se atingă de vreo literă din cele treizeci de componente ale trunchiului meu comun, că… jar mânâncă, nu alta!…

Iată, așadar, planul meu cadru, ce conține TREIZECI DE DISCIPLINE DE TRUNCHI COMUN, toate egal de importante, deci toate obligatorii pentru toții liceeni:

1. Literatură română
2. Gramatica limbii române
3. Matematică
4. Latină
5. Istorie
6. Geografie
7. Fizică
8. Chimie
9. Biologie
10. Franceză, Engleză, Spaniolă… (prima limbă străină)
11. Engleză, Spaniolă, Franceză… (a doua limbă străină)
12. Educație fizică (sport)
13. Educație pentru sănătate (nutriție, reproducere, prim ajutor…)
14. Psihologie
15. Religie
16. T.I.C. (sisteme de operare, platforme software uzuale…)
17. Informatică (programare)
18. Sociologie
19. Educație juridică
20. Istoria Holocaustului
21. Statistică și prelucrarea datelor
22. Arte (muzică, desen, teatru…)
23. Consiliere și abilități socio-emoționale
24. Educație financiară
25. Robotică
26. Antreprenoriat
27. Educație tehnologică
28. Filozofie
29. Comunicare persuasivă și discurs
30. Scriere creativă

Ce ziceți?

Nu că e atâââât de tare trunchiul meu comun de mai sus?!…

Nu lipsește nimic-nimic-nimic: nici mate, nici latină, nici religie, nici robotică…

Ba, știți ce? Hai să facem povestea și mai tare!…

Și atunci zic așa: de ce 30 și nu… 60?!… Pe românește, lăsăm 25 de minute, în loc de 50, pentru fiecare disciplină, și, pac, dintr-un condei am tras timp berechet pentru încă 30 de discipline obligatorii, pe care să le punem în trunchiul comun. Yeeey!… Pe pariu că, dacă ne punem la lucru mințile bolnave, găsim rapid încă 5-10-15-20-25-30… chestiuni obligatorii, de trunchi comun, așa încât să urcăm potul, de la 30 la 60? Fix ca în stupidul joc al portocalelor!… A, dar stai: ce ziceam la început? Decizia elevilor din oferta școli? Păi, simplu: mai punem o oră pentru fiecare zi a săptămânii, deci 5 ore în total, unde copiii pot alege. Cum, prea puține 5 opțiuni? Nu-i nimic: lăsăm câte 25 de mi–nute pentru fiecare alegere în parte, ca să nu mărim prea mult numărul de ore și, gata: am făcut 10 locuri libere, în loc de 5. Cum am putea, oare, să îndrăznim măcar a clinti o singură petală din cele 30 ale florii magnifice a senzaționalului trunchi comun #denoapteaminții definit mai sus? Doar nu suntem duși cu capul!…

Ba bine că nu!…

Și, încă, rău de tot!…

Ca în infernalul strigăt de conștiință din stampa pictată de don Francisco Goya, în seria Capriciilor (publicate în 1799): el sueño de la razón produce monstruos!…

CDE-OȘ. Axiomele mele

Putem, totuși, gândi un model curricular #sănătoslacap, altfel decât în cheia #dusăcucapul „cât mai multe și cât mai obligatorii discipline cu putință“? Da, zic eu, dacă facem efortul suportabil de a ne elibera de prejudecățile de genul #pevremeamealucrurilestăteaualtfel, pentru că, iată, ce să vezi, nu mai sunem pe vremea noastră, ci pe vremea unor cu totul alte generații de copii, care trăiesc în cu totul alte vremuri decât cele în care trăiam noi, la vârsta lor. Ca să vezi, minune mare!…

CDE-OȘ, așadar. Copyright © Marian Staș, 2012-2023.

Iată procesul modelului curricular, decriptat de mine corect, în axiomele sale de fond.

Axioma #1. Bugetul săptămânal de timp este FINIT, LIMITAT. De pildă, 25 de ore la gimnaziu (5 zile × 5 ore în fiecare zi) sau 30 de ore la liceu (5 zile × 6 ore în fiecare zi) Cum o sucim, cum o învârtim, nu putem întinde plapuma numărului maxim de ore – ba am putea, dacă ne-ar lua Dumnezeu mințile chiar de tot!…

Axioma #2. Numărul de arii de învățare distincte este FINIT, LIMITAT, și, mai ales, e scris cu O CIFRĂ (8-9), nu cu două (10-11-12…) A pretinde că elevii învață pe bune acum, în aceste timpuri, când au de gestionat 15-16-17-18… discipline săptămânal e ridicol și ipocrit. Așa ceva, pur și simplu, nu (mai) este posibil, pentru că lumea copiilor și nepoților -noștri e cu totul alta decât lumea noastră de acum treizeci-patruzeci-cincizeci-șaizeci de ani. Iar dacă nu conștientizăm acest fapt simplu, noi suntem cei duși cu capul, inadecvații, nu copiii și nepoții noștri. De curiozitate, așa ca de-o pildă, citiți aici despre viziunea curriculară și ariile de învățare (learning areas) ale școlii din Noua Zeelandă, care, în 2018, din 79 de țări participante la testarea PISA, ocupa locul 15 la media reading & science & math (România era pe locul 49). Simplu și la obiect: „There are 8 learning areas (or subject areas) in The New -Zealand Curriculum: 1. English; 2. The arts; 3. Health and physical education;
4. Learning languages; 5. Mathematics and statistics; 6. Science; 7. Social sciences 8. Technology“. Și punctum.

Axioma #3. TOATE ariile de învățare sunt LA FEL DE IMPORTANTE PENTRU COPII. Aceasta este o broscuță teribil de greu de înghițit de toți cei care dau roată planurilor-cadru asemeni vulturilor pleșuvi, prăzii. Cum, să fie TOATE la fel de importante?!… Cine a mai văzut așa ceva?!… Cum adică, educația estetică să fie de același rang cu matematica, ori umanioarele să fie la fel de relevante ca științele, ori limbile străine să fie de aceeași tărie cu știința calculatoarelor, ori educația fizică (mens sana in corpore sano – nu, parcă așa îi spuneau latinii?…) să nu fie de rang doi comparată cu limba română, ori fizica, ori chimia, ori ce vreți voi?!… Și tot așa. Realizați ridicolul aberant al acestor ierarhizări tembele, acolo unde și atunci când (la 12-13-14-15-16-17-18 ani de viață) copiii au în mod firesc a se dezvolta rotund, armonios, integrat, într-un univers educațional ce nu rupe școala stupid, artificial între real și uman, creând fobii inverse umaniștilor față de realiști și invers, ci îi ajută pe copii, la pubertate și adolescență, să-și apropie lumea din jur așa cum este ea, făcută ȘI din literatură, ȘI din muzică, ȘI din matematică, ȘI din istorie, ȘI din multiculturalism și tot așa.

Axioma #4. TOȚI COPIII au a deprinde și practica meta-competența fundamentală a lumii în care trăiesc. Anume, a înțelege și accepta că lumea are simultan și libertăți și servituți deopotrivă, că niciodată nici dictatura 100%, nici anarhia 100% nu au dat roade de soi, drept pentru care, în toată școala, au a învăța și deprinde la perfecțiune dansul perpetuu între două lumi complementare, -yin-yang, cu care vor trăi toată viața, până la moarte: servituțile, asupra cărora nu au drept de modificare – respectiv, ariile de învățare de TRUNCHI COMUN; și opțiunile, la îndemâna lor prin însăși filosofia de existență a arhitecturii curriculare – respectiv, CURRICULUM LA DECIZIA ELEVILOR, DIN OFERTA ȘCOLII.

Axioma #5. În fine, last but not least, axioma-cheie-de-boltă, ce definește di-namica procesului: de la începutul gimnaziului până la finele liceului: TOȚI COPIII au a învăța din ce în ce mai bine cum să evalueze opțiuni la dispoziția lor și să le aleagă definindu-și ei înșiși componenta curriculară la decizia lor, din oferta școlii. Consecința pragmatică de proces, în planul dinamic al învățării, re-vine la creșterea progresivă a numărului ariilor de învățare la dispoziția elevilor, din oferta școlii, din clasa a V-a până în clasa a XII-a, astfel încât timp de 8 (opt!) ani, semestru de semestru (adică de 16 ori la rând!), copiii să aleagă din ce în ce mai mult – nici deloc (0%), nici de tot (100%), învâțând astfel, într-un mediu controlat, ghidat de părinți, profesori, consilieri etc., să decidă educațional în ceea ce îi privește, și să-și asume concret consecințele deciziilor lor, având la dispoziție semestrele următoare pentru a decide din ce în ce mai bine, așa cum e firesc.

Luați axiomele 1-2-3-4-5, puneți-le cap la cap, proiectați o arhitectură curriculară pe cale de consecință și vedeți ce vă dă. Mie mi-a dat așa, de exemplu.

Axiomele 1&2 combinate conduc la plafoane de 25 de ore/săptămână la gimnaziu și 30 de ore/săptămână la liceu, pentru a găzdui confortabil, de pildă, 8 arii de învățare distincte. Eu le-am numit, în modelul meu. Iată-le:

Diagrama 1

Vă las și vouă plăcerea de a le defini pe gustul vostru pedagogic – 8, nu 15, nu 18, sau alte aberații de genul!…

Axioma 3, a importanței egale a fiecărei arii de învățare, conduce, pragmatic la o repartiție cât mai uniformă a numărului de ore săptămânal pentru fiecare arie în parte. Simplu, nu? De pil-dă, pentru 8 arii de învățare cuibărite „gră-măjoară“ în 25 de ore pe săptămână la gimnaziu, o repartizare cinstită de ore ar putea fi așa: 7 arii de învățare × 3 ore pe săptămână = 21 de ore: 1 arie de învățare × 4 ore pe săptămână = 4 ore. 21 de ore + 4 ore = 25 de ore, adică fix 5 ore în fiecare zi a săptămânii. Liceul, acum – exempli gratia: 6 arii de învățare × 4 ore pe săptămână = 24 de ore; 2 arii de învățare × 3 ore pe săptămână = 6 ore; 24 de ore + 6 ore = 30 de ore, adică fix 6 ore în fiecare zi a săptămânii. Ta-naaa!… Iar a ieșit bine!… #awww.

În fine, axiomele 4&5 combinate dau așa: nici într-a V-a nu pot avea 8 arii de trunchi comun și 0 arii la decizia elevilor, nici într-a XII-a nu pot avea 0 arii de trunchi comun și 8 arii la decizia elevilor. Și atunci, dând cale liberă și pedagogiei învățării de a alege, adică a lungirii lesei deciziei elevilor an de an de an, pot proiecta un proces curricular dinamic menit a oferi copiilor, în fiecare semestru școlar, deopotrivă arii de învățare obligatorii și arii de învățare la decizia lor, din oferta școlii, de pildă așa (cum spuneam, în fiecare semestru al clasei cu pricina):

• Clasa a V-a: 6 – TC; 2 – CDE-OȘ
• Clasa a VI-a: 6 – TC; 2 – CDE-OȘ
• Clasa a VII-a: 5 – TC; 3 – CDE-OȘ
• Clasa a VIII-a: 5 – TC; 3 – CDE-OȘ
• Clasa a IX-a: 5 – TC; 3 – CDE-OȘ
• Clasa a X-a: 4 – TC; 4 – CDE-OȘ
• Clasa a XI-a: 4 – TC; 4 – CDE-OȘ
• Clasa a XII-a: 3 – TC; 5 – CDE-OȘ (sau chiar 2 – TC; 6 – CDE-OȘ)

Sintetic, arhitectura curriculară TC & CDE-OȘ arată, dinamic, ca în diagrama 2.

Evident, ca în orice sistem complex, cu condiționări și corelații multiple, nici paradigma transformațională CDE-OȘ nu are cum funcționa corect doar de una singură, lăsată la liberul arbitru al izbeliștii unora și altora care nu sunt în stare să gândească deschis, învingându-și propriile prejudecăți și frici mediocre, necum riguros științific. Cel puțin încă două componente strategice au a fi operaționalizate corect și ele, pentru ca forma CDE-OȘ să fie una cu fond și nu una fără fond ca acum, în lege (le enunț doar, aici, nu detaliez):

1. Descentralizarea curriculară – mai corect spus, subsidiaritatea curriculară. Pe românește: CURRICULUM OFERIT DE ȘCOALĂ. Mai zic o dată, să ne intre bine în cap: CURRICULUM O-FE-RIT DE ȘCOA-LĂ!…

2. Cariera didactică proiectată și croită pe opțiuni orizontale echivalente, luate în calcul la calculele salariilor, ale vechimii și pensiilor. Pe românește: nu normez și plătesc, ca la nebuni acum, doar orele de predare la catedră – iau în calcul combinații de proporții corecte de predare ȘI/SAU consiliere ȘI/SAU tutorat-mentorat ȘI/SAU scriere de proiecte
în beneficiul școlii și tot așa.

Finale ne-grandissimo

Aici suntem acum.

Împărații Educației sunt goi-pușcă, iar elefanții Educației, uriași, saltă grotesc, bezmetic în încăpere. Trist, dar crud de adevărat, personaje politice me–diocre au girat și instrumentat ani în șir un proces politic mediocru, care a produs texte de legi ale Educației, proaspăt votate de Parlament, mediocre și ele în fibra lor profundă.

Acum, diagnosticul meu este acesta: avem o ȘCOALĂ adânc aservită POLITIC, mănată profund în fibra ei de blestemul mediocrității înstăpânite endemic.

Asta e.

Atât vrem să știm. Atât vrem să vrem. Atât vrem să putem.

Deși, în mod cert, putem să știm, să vrem și să putem infinit mai mult decât a arătat mult-prea-inutil-obositul deceniu educațional din urmă.

Cu condiția asumării, de fiecare dintre noi în parte și de noi ca nație în întregul său, a curajului ruperii blestemului mediocrității înstăpânite bolnav peste mințile și inimile noastre de acum, în Școală și în societate.

O dată pentru totdeauna.

Timpul va proba.

Marian STAȘ  – expert în educație

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului