Unul dintre cei mai importanți motivatori ai progresului este curiozitatea. Așa cum spuneam în cartea noastră (Motivarea eficientă), curiozitatea este o trebuință ce poate fi identificată ca unul dintre elementele fundamentale ale acțiunii noastre cotidiene, căci, în grade diferite, o găsim la toți oamenii. Mai mult, ea conduce comportamentul și la unele animale – astfel, există experimente (Berlyne, 1966 în Davidoff, p. 301, Butler în Coleman, Glaros, 1983) care indică faptul că maimuțele care au fost subiectul unui studiu au fost capabile să se joace nouăsprezece ore continuu cu o ușă închisă între încăperea lor și altă încăpere, pentru a vedea ce se întâmplă dincolo de ușă.

Este evident că putem situa curiozitatea drept principalul motor al evoluției cunoașterii umane. Este, de aceea, imperios necesar să ne gândim la modalități de păstrare a acesteia în anii de școală, să dăm șansa elevilor să crească și să-i utilizeze forța în evoluția personală și profesională.

De ce este important să gândim acest lucru la nivel sistemic? Un argument ne vine din cercetările lui Ensign (2018), care au pus în evidență faptul că bebelușii și copiii mici sunt curioși în mod natural, dar pe măsură ce cresc, educația formală îi obligă în mare măsură să-și suprime curiozitatea. Prin urmare, observa autorul, elevilor începe să le fie frică să pună întrebări de teama de a părea incompetenți. Se întâmplă acest lucru, subliniază cercetătorul, pentru că notăm elevii pe baza răspunsurilor lor și nu ca urmare a calității întrebărilor pe care ei ni le adresează.

De aceea, profesorul trebuie să fie atent la încurajarea a ceea ce Weick (1989) numea o „presimțire“ (ceea ce în știință consemnăm formal sub denumirea de „ipoteză“), o presimțire care ghidează căutarea înțelegerii. Nu este necesar ca toate aceste presimțiri să fie confirmate de realitate. În timp, intuițiile sunt testate și fie adună sprijin, fie sunt aruncate. Dar rolul acestor ipoteze de lucru este unul major pentru că, în acest mod, ne învățăm cu un anumit mod de gândire bazat pe încercare și eroare! Consecința? Cele mai puternice idei vor supraviețui, mai întâi în mintea noastră și apoi în conversația cu ceilalți.

De ce este bună curiozitatea?

Curiozitatea ne ajută să persistăm într-o sarcină, să avem un anumit nivel de entuziasm al descoperirilor, să învățăm cu plăcere. Iată un prim argument științific: Berlyne (apud Coon, 1983) le-a prezentat, într-un experiment, unor copii mai multe desene de complexități diferite; copiii au petrecut mai mult timp studiind desenele mai complexe în comparație cu perioada destinată celor mai simple.

Seong-Hee Park a punctat, la rândul ei, că elevii cu un nivel ridicat de curiozitate au memorat pe un termen mai îndelungat ceea ce au învățat prin comparație cu cei care aveau un nivel scăzut de curiozitate. În fond, așa cum remarcau și Pekrun și Linnenbrink-Garcia (2014), curiozitatea apare atunci când oamenii devin conștienți de decalajul între ceea ce știu și ceea ce nu știu.

Într-un studiu realizat în 2007 de Nancy McIntyre și Michael Harvey (apud Kennedy, 2020) a fost pus în evidență faptul că a dovedi un nivel de curiozitate crescut devine unul dintre indicatorii majori pentru o inteligență emoțională la cote ridicate. Iar o inteligență emoțională ridicată duce, spun multiple studii, la bunăstare psihologică crescută.

În sfârșit, Kashdan (apud Swoboda, 2006) i-a întrebat pe elevi cât de mult au fost de acord cu afirmații precum: „Când sunt interesat în mod activ de un anumit lucru, nu mă întrerup prea ușor din ceea ce fac“. La finalul cercetării, el a concluzionat că persoanele care prezintă un nivel ridicat de curiozitate experimentează ni­veluri mai ridicate de satisfacție în viață prin comparație cu cei din jurul lor. Iată că nu numai că învățăm mai bine, me­­morăm mai mult, ne dezvoltăm inteligența emoțională, ci și – așa cum spune Kashdan – curiozitatea este un predictor mai bun al fericirii pe termen lung.

Ce trebuie să urmărim când dezvoltăm curiozitatea?

Există, desigur, multe modalități de dezvoltare a curiozității la ore, dar ­înainte de toate este bine să înțelegem mai bine fenomenul și care sunt fațetele acestuia.

Pentru a începe acest demers, ne putem ghida după un model interesant asupra curiozității oferit de către Day (apud Arnone, 2003). Acest autor ne spune că există un anumit nivel optim al curiozității. Când cineva ajunge în zona optimă de curiozitate, activitatea sa este caracterizată prin explorare, entuziasm și interes. Dacă persoana se află sub nivelul optim, atunci este nemotivată, dezinteresată și ineficientă. Așa cum lesne se poate intui, și peste nivelul optim lucrurile stau la fel de rău: în acest caz persoana intră în zona de anxietate, unde apar comportamente defensive, dezinteres, evitare și – din nou – ineficiență.

Sunt orele noastre caracterizate de o curiozitate situată la un nivel optim? Iată o întrebare la care ar trebui să răspundem, fiecare dintre noi, iată o analiză pe care trebuie să o punem pe masa deci­ziilor educaționale (atât la nivel micro, dar și la nivel macro).

de Ion-Ovidiu Pânișoară – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.