Foto: dreamstime

În Phaidros, unul dintre dialogurile lui Platon, se povestește cum zeul Theuth (sau Thoth) îi aduce faraonului egiptean o serie de daruri născocite de el, precum numerele și socotitul, geometria și astronomia, jocul de table și zarurile și, nu în ultimul rând, literele, lăudate că îi vor „face pe egipteni mai în­țelepți și mai cu ținere de minte“ și că vor fi „leacul uitării și, deopotrivă, al neștiinței“. Faraonul, regele Thamus, refuză însă acest cel din urmă dar, polemizând cu zeul: „Tu, acum, ca părinte al literelor, și de dragul lor, le-ai pus în seamă tocmai contrariul a ceea ce pot face ele. Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte; […] Cât despre înțelepciune, învățăceilor tăi nu le dai decât una părelnică, și nicidecum cea adevărată. După ce cu ajutorul tău vor fi aflat o grămadă de prin cărți, dar fără să fi primit adevărata învățătură, ei vor socoti că sunt înțelepți nevoie mare, când de fapt cei mai mulți n-au nici măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt și greu de suportat, ca unii ce se cred înțelepți fără de fapt să fie“ (Platon, Phaidros, trad. de Gabriel Liiceanu, în Opere, vol. IV, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983, pag. 484-485).

Socrate însuși insistă asupra dezavantajelor scrierii, întărind cuvintele regelui: „Scrierea […] seamănă într-adevăr cu pictura, și tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naștere pictura se ridică în fața noastră asemeni unor ființe însuflețite. Dar dacă le în­cerci cu o întrebare, ele se învăluiesc într-o foarte so­­lemnă tăcere. La fel se petrece și cu gândurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însuflețite de spirit. Dar dacă le pui o întrebare, vrând să te lămurești asupra vreunei afirmații, ele nu îți răspund decât un singur lucru, mereu același“ (idem, pag. 486).

Mitul invocat de Socrate e frecvent reamintit ca o ilustrare a faptului că, dintotdeauna, noile tehnologii au fost privite – și primite – nu numai cu entuziasm, ci și cu scepticism, cu neîncredere și cu teamă. Ne e foarte la îndemână să spunem azi, după niște milenii în care scrierea alfabetică a intrat în ADN-ul mai tuturor civilizațiilor de pe glob, că argumentația lui Socrate se bazează pe sofisme lesne de demontat. Ea atestă, totuși, traumele care însoțesc orice modificare tehnologică de profunzime, traume cu implicații etice de necontestat.

În povestea socratică avem de-a face cu o distribuție a rolurilor, explicitată de însuși regele Thamus. „Preapricepute meșter Theuth – răspunde acesta ofertei divine – unul e chemat să nască arte, altul să judece cât anume dintr-însele e păgubitor sau de folos pentru cei ce se vor sluji de ele“ (pag. 485).

Inovațiile tehnologice, mai vechi sau mai noi, insignifiante sau extrem de importante, sunt rezultatul recurent al progresului cunoașterii – și, totodată, semnul cel mai evident al acestuia. Rolul lui Theuth e asumat, în existența noastră, de știință. Dar cine se plasează în postura lui Thamus?

Eram bursier, student întârziat la Viena, când Biblioteca Națională, care străjuiește impunător intrarea în Hofburg a trecut printr-o metamorfoză vehement disputată. Când mergeai să cauți cărți aici trebuia să te oprești în enorma sală a ca­­taloagelor, unde sute de dulapuri de lemn, dispuse alfabetic, adăposteau mii de sertare în care se găseau fișele indexate ale publicațiilor din bibliotecă. Căutarea fișei râvnite era ea însăși un periplu aventuros, într-un spațiu de strivitoare grandoare. Acestui uriaș labirint i se apropia însă sorocul. Treptat, și Biblioteca Națională a purces și ea la digitalizarea informației, făcând căutarea mult mai simplă și mai rapidă, pe monitorul unui computer de mici dimensiuni. Custozii bibliotecii se pregăteau pentru evacuarea mobilierului vetust, încărcat cu rodul muncii multor generații de bibliotecari, când s-a iscat o neprevăzută reacție de protest, pe motiv că digitalizarea abruptă a cataloagelor împiedica accesul la carte al persoanelor mai în vârstă, incapabile să învețe rapid manevrarea computerelor perso­nale. În cele din urmă, s-a decis acordarea unei perioade de tranziție și asigurarea sprijinului bibliotecii pentru ca acest interval să poată fi fructificat de către toți doritorii.

S-ar zice că, în acest exemplu, rolul lui Thamus a fost asumat de către opinia publică – cu precizarea că aceasta a fost sprijinită în primul rând de către mediile academice, familiarizate cu problemele pe care le poate ridica accesul la sursele de informare dorite.

Putem oare considera educația, formală sau informală, pandantul necesar al științei în asumarea rolului inovațiilor tehnologice? Pare o relaționare destul de stranie, dat fiind că, în lumea modernă, tindem să privim știința și educația ca mergând braț la braț, ca două fațete ale aceleiași monezi, cea a cunoașterii.

Privită în desfășurarea ei în mediul educațional, această presupusă armonizare apare însă mai curând ca un câmp de bătălie.

Există, însă, o punte între cele două domenii care poate mijloci o bună conlucrare, chiar și de pe poziții opozabile: im­­plicațiile etice atât în cercetarea științi­fică, cât și în formarea educațională.

Are educația dreptul de a contesta de plano sau de a ignora tehnologiile de dată recentă care negreșit vor modela viitorul tinerilor pe care îi educăm? Cu siguranță că nu. Cum se poate adapta educația acestor schimbări de paradigmă fără a-și trăda propriile obiective formative? Întrebarea nu e deloc simplă.

Am încercat să propunem posibile răspunsuri în cadrul secțiunii dedicate mutațiilor pe care le produce Inteligența Artificială în mediile educaționale la conferința interdisciplinară găzduită de Universitatea din București „Aspecte etice în formarea viitorilor specialiști“ din 7-9 decembrie 2023. Sub titulatura „IA, prietenul nostru, dușmanul nostru“ au prezentat comunicări prof. dr. Cosima Rughiniș, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, UB, „Provocări etice ale inteligenței artificiale în științele sociale“; lect. dr. Sanda Voinea, Facultatea de Fizică, UB, „Influența chatbot în formarea științifică și etică a viitorilor cercetători în științe exacte și ale naturii“; prof. dr. Răzvan Bologa, Academia de Studii Economice, București, „Utilizarea etică a IA generative în educație“; lect. dr. Cristina Haruța, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, „Utilizarea etică a instrumentelor ChatGPT/IA în cercetarea academică și redactarea științifică: către atingerea unui consens prin dezbateri și discuții formalizate în universitățile din România“; drd. Lucian Martimof, drd. Mihaela Cercel și drd. Artiom Radu, Facultatea de Drept, UB, „Folosirea instrumentelor de inteligență artificială în formarea etică a viitorilor specialiști“.

Prezentăm în continuare un text al d-lui Răzvan Bologa, pornind de la comunicarea susținută în cadrul conferinței.

Prof. dr. Liviu PAPADIMA – Facultatea de Litere, Universitatea din București

Articol publicat în nr. 55-56-57 al revistei Tribuna Învățământului