Fiecare ministru al Educației vine cu prioritățile lui. Și, cum miniștrii se succed prea repede pentru nevoia de edificare a sistemului, pe agenda învățământului se adună multe priorități. Numai că unele intră treptat într-un con de umbră până ajung bine arhivate în sertarele memoriei instituționale, pline de foste priorități. Altceva ar fi dacă responsabilul din Berthelot ar avea timp să-și construiască ideea, beneficiind de sprijin politic și de resurse, măcar până la un punct. De unde, în ritmul evoluțiilor contradictorii din spațiul nostru, ar urma s-o preia succesorul lui, continuând opera începută. Ideal ar fi ca inițiativele și proiectele să fie asumate transpartinic de fiecare forță politică și duse mai departe într-un proces de construcție sub auspiciile importanței strategice a educației. O temă care, pe drept cuvânt, merită statutul priorității a fost enunțată, încă de la începutul mandatului, de doamna ministru: atragerea tinerilor în cariera didactică. Dacă ideea este, incontestabil, valabilă, rămâne de văzut prin ce mijloace s-ar putea realiza un astfel de deziderat.
O problemă de importanță majoră a învățământului românesc de azi o reprezintă criza personalului didactic. În loc să se atenueze, în procesul de evoluție a educației și de ameliorare a condițiilor generale, aceasta se perpetuează de la un an la altul, extinzându-se la nivel de sistem. În peisajul crizei educației, unde coexistă mai multe tipuri de criză – care privesc viziunea schimbării, discontinuitatea, fragmentarismul și incoerența procesului, evoluția lui cu sincope și în salturi, subfinanțarea educației și a cercetării, declinul calității, criza disciplinei, violența din școli etc. –, criza „resursei umane“ calificate (cum se zice, cam minimalizant pentru cei care asigură funcționarea școlii) este una dintre cele mai grave, dacă nu cea mai gravă. Oricare ar fi condițiile de care beneficiază un sistem, fără personal calificat la standardele de azi, nu se poate vorbi de învățământ de calitate, eficient și competitiv. Pentru că, deocamdată, până la inventarea altor mijloace, până când locul celui de la catedră va fi luat (așa cum prefigurează profeții lumii de mâine) de vreun super-robot echipat cu inteligență artificială, instrucția este făcută tot de profesori… Criza are două dimensiuni: una care privește numărul insuficient al cadrelor calificate; alta care vizează pregătirea, calitatea activității și eficiența acestora.
Sub primul aspect, efectivul profesorilor calificați este în continuă scădere, ceea ce determină dificultăți, din ce în ce mai mari de la an la an, în acoperirea catedrelor la nivelul sistemului. Fenomenul nu afectează doar zonele urgisite de soartă, în principal mediul rural, ci și orașele mari, inclusiv Capitala. Atinse de criză sunt atât discipline fundamentale ca matematica, fizica, chimia, cât și materii din aria culturii generale, precum limbile străine. În lipsa profesorilor de profil, sunt convocați la catedră suplinitori din alte specializări, a căror implicare este, fără îndoială, meritorie, dar nu suficientă din punctul de vedere al conținutului și al nivelului de exigență științifică. La țară, pe fondul penuriei didactice, sunt chemați să instruiască, polivalent și multifuncțional, efectivele de elevi – tot mai rarefiate de ritmul declinului demografic și al abandonului școlar – suplinitori necalificați. Astfel că, în plin proces de profesionalizare a sistemului educațional și în contradicție cu trendul promovat la nivelul politicilor, în realitatea de la „firul ierbii“, lucrurile involuează spre deprofesionalizare.
În al doilea rând, există probleme serioase la nivelul calității actului didactic. Un sondaj recent, realizat sub gir academic, arată că, în opinia a mai mult de jumătate dintre cei chestionați, una dintre problemele principale ale învățământului românesc o constituie slaba pregătire și dezinteresul unora dintre profesori. Este fundamental de subliniat: unora, pentru că lucrurile nu trebuie generalizate. Realitatea atestă că mulți dintre oamenii catedrei își fac datoria cu onestitate și competență, asumând condiția profesiei, sensul înalt al acesteia, bucuriile și împlinirile ei, dar și provocările, dificultățile, neîmplinirile și frustrările implicate. Dar tot realitatea ne arată situații în care calitatea prestației didactice lasă de dorit, în care implicarea în procesul instrucției și al formării involuează spre cote reduse ori chiar minime. Explicațiile pot conduce la rutină și blazare, la plictis și dezinteres pe fondul frustrării cronice generate de condițiile profesiei: salarii mici, expunere în fața indisciplinei și a agresivității, lipsa perspectivelor – care configurează, uneori, o atmosferă cehoviană. Intervin aici și probleme de mentalitate, care determină desincronizarea cu evoluțiile din jur, rezistența la nou și la provocările timpului, în special la cea digitală, refuzul „resetării“ personale și al adaptării active. Alte explicații, în situațiile cele mai grave, pot acuza pregătirea insuficientă a celor de la catedră, agravată de lipsa de interes pentru recuperare și aliniere la standardele profesionale și morale ale meseriei de dascăl. Un semnal de îngrijorare îl constituie faptul că în sistem intră și persoane nepregătite, cu note din zona roșie, a corigenței și a repetenției, care umilesc statutul și blazonul profesiei. Se întâmplă astfel de lucruri când profesoratul devine soluția de avarie în materie de carieră, în lipsa altor scenarii, mai bune și mai profitabile, chiar în absența vocației și a atracției față de evoluția la catedră. Și, desigur, fără complicații de ordin moral, probleme de conștiință și de responsabilitate față de elevi, care au dreptul la educație de calitate, girată de o bună pregătire și de competență.
Deși situația în sine e tulbure, efectele ei sunt limpezi: scăderea calității și eficienței actului educațional. Rezultatele acestor fenomene se văd în nivelul tot mai scăzut de pregătire al elevilor, în aria lor de cunoaștere tot mai restrânsă. Nu în ultimul rând, în analfabetismul funcțional, la care deținem un neinvidiabil loc întâi. Este clar că în sistem trebuie făcută o schimbare importantă la nivelul resurselor umane. În procesul succesiunii generațiilor, porțile școlii trebuie deschise către tineri, dar accesul trebuie să fie condiționat de criterii ferme ale selecției. Simpla condiție biologică a tinereții nu este suficientă. Cei în cauză trebuie, înainte de toate, să fie interesați de cariera didactică și, în aceeași măsură, bine pregătiți. Altfel, istoria se repetă… Dar mulți dintre tinerii de astăzi nu sunt deloc tentați de catedră, ba chiar o exclud din start și apucă pe alte drumuri… Unii își continuă studiile, se dezvoltă în ariile cercetării sau în cariere de succes în străinătate ori se angajează în multinaționale, dând posibilitatea vagă a catedrei și perspectiva gri a unui salariu la limita subzistenței pe un post bine plătit, cu șanse mari de evoluție, în care nu se simt marginalizați, ci, dimpotrivă, valorizați și susținuți. Alții preferă să facă orice altceva decât profesorat, cel mai adesea în domenii fără legătură cu diploma… În logica autohtonă a devenirii, un absolvent de fizică vânzător în Obor sau broker de asigurări ori vânător de criptomonede (fiecare după facultăți) nu e o curiozitate… Mai curios ar fi, în aceeași logică pe dos, să se facă profesor… Întrebarea este: cum pot fi atrași tinerii cei mai buni în învățământ?
Răspunsul e simplu: salarii motivante, chiar din startul carierei, cu mecanisme de apreciere și diferențiere pe parcurs după criterii de merit. În momentul în care profesia este recompensată cu venituri salariale de nivel european, atunci ea devine și atractivă. Devenind atractivă pentru tot mai mulți dintre absolvenți, selecția se poate face pe baze mai exigente, care să orienteze educația spre calitate, performanță și competitivitate. În acest cadru, lărgind perspectiva, se cristalizează o altă prioritate, cu sens strategic: redefinirea și consolidarea statutului didactic prin refundamentarea lui financiară, axiologică și morală. În orizontul receptării sociale, un astfel de act, care afirmă o necesitate stringentă, ar conduce la schimbarea opticii asupra școlii și slujitorilor ei, într-o societate confuză, subjugată de „valorile“ consumerismului. Din perspectivă istorică, ar reprezenta reabilitarea unei meserii de nobilă vocație – privită ca atare, cu reverență socială, în epocile anterioare ale României, până la răsturnarea scării de valori și instaurarea altor ierarhii, construite pe criterii de conjunctură și false repere – și recuperarea unui statut: o profesie fundamentală pentru societate, demnă de respectul tuturor. Numai astfel dezideratul prioritar al chemării tinerilor în sistem poate deveni din utopie realitate. Dar chiar dacă răspunsul e simplu, realizarea lui este complicată. O atare schimbare, care, în esență, trasează direcția de evoluție a educației românești, reclamă asumarea proiectului de către clasa politică și colaborarea transpartinică pentru realizarea lui. O asumare care necesită maturitate, conștiință și responsabilitate, depășirea intereselor partizane în beneficiul unui obiectiv de interes național din partea tuturor celor care întrevăd, undeva, la capătul tunelului, România Educată…
Articol publicat în numărul 35 al revistei Tribuna Învățământului
