Articolul prezintă sintetic viziuni etologice și culturale asupra pragului de trecere de la o etapă a vieții la alta, apoi analizează succint motivațiile care justifică necesitatea examenelor pentru evoluția ulterioară a personalității copiilor pe care atât părinții, cât și dascălii, pot să le transmită elevilor din primele momente de școlaritate pentru a le forma o reprezentare adecvată asupra acestora.
Examenele sunt percepute de societate ca praguri necesare de trecere de la o etapă către una superioară. Sistemul de acces la piața muncii este condiționat de promovarea lor, pe de o parte, iar evoluția în ierarhia socială este o consecință a parcurgerii unui demers educativ selectiv și validat, pe de alta. Zeci de ani de învățământ bazat pe evaluări periodice obligatorii au obișnuit copiii și părinții cu examenele ca fiind o rutină educativă impusă și indispensabilă pentru a accesa nivelul superior de formare, fără a se întreba de ce sau când au fost impuse, dacă sunt necesare și de ce trebuie promovate. În fapt, rolul esențial al examenelor pentru dezvoltarea personală nu este considerat de niciun actor al educației, iar acest lucru duce la perceperea acestora ca fiind un dat social, o impunere exterioară fără implicații în evoluția personalității umane în genere. Articolul prezintă câteva argumente din domeniul etologiei și al antropologiei culturale care expun beneficiile și rațiunile introducerii acestei metode selective de acces la etapele ulterioare de formare.
Timp de sute de ani, studii în domeniul științelor sociale au asociat exclusiv cultura cu ritualurile și rutinele necesare adaptării la cerințele societății umane. În fapt, cultura reprezintă cunoștințe, tradiții, limbaj, abilități care sunt transmise transgenerațional tinerilor prin procesul de enculturație. Însă acest comportament de educare, formare și familiarizare a celor mici cu norma și valorile comunității majore nu a fost observat numai în societățile umane, ci și într-o formă simplistă în grupurile indivizilor non-umani, al animalelor. Studiile de etologie (ramura biologiei care studiază comportamentul animalelor în mediul natural) evidențiază existența unui proces de învățare a puilor cu confruntarea situațiilor dificile încă din prima perioadă a vieții. Din punctul de vedere al percepției momentului de trecere de la perioada „dulce“ de viață edenică din cuib/vizuină la primele confruntări cu pericolele, acesta poate fi asociat cu reprezentarea examenelor din societatea umană. În timp ce, pentru animale, acest moment este esențial în deprinderea puilor cu comportamentele specifice rutinei zilnice care asigură supraviețuirea, pentru oameni, același prag este important din câteva perspective care au același scop cu al celorlalte viețuitoare non-umane. Întrucât societatea umană este mult mai complexă decât celelalte, supraviețuirea este condiționată de cunoștințe, abilități, deprinderi care îmbină latura cognitivă, emoțională și socială a omului. O adaptare activă și adecvată se realizează în condițiile unui echilibru între aceste dimensiuni ale personalității umane, niciuna dintre acestea neputând compensa printr-o supradimensionare nivelul scăzut al celorlalte. Astfel, un tânăr care este performant în domeniul cognitiv (cunoștințe și deprinderi intelectuale), însă nu are competențe sociale, va avea dificultăți în relaționarea pe care o presupune activitatea de bază, iar adaptarea la cerințe va fi dificilă, putând genera dezechilibre afective la nivel personal. Pe de altă parte, un altul care posedă abilități sociale de excepție, dar nu are competențe profesionale, ar putea întâmpina greutăți în adaptarea la standardele profesionale. Niciunul dintre cele două cazuri nu prezintă exemple de adaptări adecvate la societate. De aceea examenul, mecanismul prin care se condiționează trecerea de la o etapă inferioară de educație la una superioară și, în final, la piața muncii, trebuie să evalueze toate cele trei componente care constiuie fundamentul adaptării personalității umane la societate. Articolul răspunde la câteva întrebări esențiale în înțelegerea acestei reprezentări asupra examenelor selective din viața școlară a tinerelor generații.
1. De ce sunt utile examenele? Din momentul în care sistemele de învățământ au introdus metode de selecție bazate pe criteriul performanței cognitive, activitatea didactică s-a axat preponderent pe latura cognitivă (atât informativă, cât și formativă), astfel că educația școlară a devenit echivalentă cu educația intelectuală. Din această perspectivă, examenul a fost metoda de ierarhizare a elevilor în funcție de criteriul cognitiv. Menționam anterior că acesta este similar, în lumea animalelor, cu momentul desprinderii puiului de nișa parentală. Analizând etologic cum se derulează acest proces, se observă că învățatul zborului este atât metaforic, cât și literal asemănător cu examenele din lumea umană. Puii de pasăre învață zborul după ce mușchii și penele lor s-au format. Odată ce condițiile anatomo-fiziologice pentru zbor au fost atinse de pui, mama îi încurajează să-și ia zborul motivându-i să se îndepărteze de cuib folosind recompense de hrană. Întrucât recompensa reprezintă satisfacerea unei nevoi de bază, puii trebuie să-și flexeze și să-și fluture aripile până ajung la hrana pe care mama o oferă, astfel reușind să se distanțeze de mediul de siguranță. De cele mai multe ori aceștia cad pe pământ în încercarea de a se menține în aer, corpul lor nefiind încă acomodat cu efortul considerabil al zborului. Deși acest comportament al mamei ar putea părea crud, scopul este de a dezvolta capacitatea de coping a puiului pentru situațiile de pericol, pregătindu-l pentru supraviețuire. În tot acest timp, părinții zboară în jurul lor pentru a-i proteja de prădători și îi încurajează să se ridice de la sol. De multe ori, mamele sunt cele care-i forțează să părăsească cuibul pe cei mai puțin curajoși: cu cât puiul încearcă și reușește mai mult, cu atât înțelege că succesul este recompensator și cu atât mai mult se străduiește să reușească (The secret call of the wild: how animals teach each other to survive | Animal behaviour | The Guardian). În final, după atâta strădanie și risc, puiul reușește să treacă de la mișcările stângace și nesigure la zborul grațios și prețios pentru supraviețuirea speciei. O scurtă privire atentă la modul cum păsările „predau“ puilor zborul relevă câteva aspecte esențiale care sunt utile pentru experiența umană de parenting în situațiile în care copiii trebuie să treacă pragurile de acces la o treaptă superioară: a) părinții se asigură că cei mici au îndeplinit toate condițiile care să le poată facilita trecerea/accesul (abilități, cunoștințe, dezvoltare emoțională corespunzătoare nivelului vârstei și solicitărilor); b) pregătesc condițiile de siguranță pentru momentul când copilul va fi expus la stresul examenului; c) își păstrează atenția focalizată pe studierea modului cum copilul se comportă și face față provocărilor; d) îi stimulează pe copii pentru a fi motivați să ducă la capăt sarcinile, indiferent de gradul de dificultate; e) îi lasă să se „împotmolească“ și-i asistă de la distanță în încercările lor de a se redresa. În tot acest periplu de „parenting de examen“, se observă că părintele este permanent în conexiune directă și indirectă cu copilul, asigurându-se că acesta își continuă strădania până la finalizare. Precum în lumea non-umană, pentru reușita generației tinere sunt esențiale atât prezența, cât și suportul parental pe durata tuturor etapelor, pe de o parte, și puterea părinților de a-și lăsa urmașii să treacă prin ciclul încercare-eroare până la descoperirea soluției, pe de alta. Din experiențele de parenting din școala românească se evidențiază câteva tendințe în modul în care familiile elevilor abordează situațiile de examene: cei mai mulți părinți plătesc ore de pregătire suplimentară și consideră că aceasta este singura lor responsabilitate față de copil, iar rezultatul final este unicul scop pe care îl urmăresc, alții „sufocă“ copilul cu suportul și monitorizarea timpului de pregătire, anulându-i copilului șansa de a învăța să-și gestioneze timpul singur, reducând toată strădania la atingerea standardelor cele mai înalte, de vreme ce foarte puțini părinți reușesc să îmbine grija față de emoționalul copilului cu pregătirea propriu-zisă și implicarea directă a copilului la propria pregătire prin eforturile voluntare de planificare și respectare a progamului. Astfel, de ce sunt utile examenele în lumea umană și experiența traumatizantă de învățare a zborului în lumea animală? Pentru că acestea transmit mesajul esențial al învățării: dezvoltarea capacității de coping în situații diferite de viață. În genere, examenul este o experiență firească prin care se realizează trecerea de la o etapă la alta și astfel trebuie perceput de către copii încă de când sunt la începutul vieții școlare. Dacă sistemul de educație ar prezenta încă din start beneficiile acestor etape selective pentru dezvoltarea personală, atunci motivația pentru pregătirea adecvată ar fi intrinsecă și mult mai eficientă decât cea extrinsecă activată în prezent. În concluzie, este nevoie de experiența examenelor în evoluția personalității copiilor precum este necesar chinul învățării zborului pentru asigurarea supraviețuirii multor specii.
2. Ce și cum le spunem copiilor despre examene? Din punct de vedere socio-cultural, examenele din societățile moderne pot fi asociate prin analogie cu ritualurile de trecere de la vârsta copilăriei la adultețe. Ambele sunt modalități solemne de acces reglementate de seturi de norme și se desfășoară în etape bine reglementate. În plus, elevii, în primul caz, și novicii, în al doilea, sunt angajați atât cognitiv, cât și motivațional în procesul de evaluare a abilităților, întrucât evoluția lor ulterioară în plan social este condiționată de performanța lor. O privire la modul cum societățile de tip arhaic aplică ritualurile de trecere de la o etapă la alta poate sugera un exemplu de abordare firească și eficientă a acestor momente. Ritualul este o acțiune simbolică desfășurată într-o succesiune de etape bine definite pe care membrii novici ai comunității trebuie să le parcurgă obligatoriu pentru a fi acceptați în ierarhia socială. Antropologul Arnold Van Gennep (1998) identifică trei faze ale ritualurilor: λ faza de separare, în care individul este îndepărtat de statutul său anterior sau de grupul său social; λ faza de tranziție, în care individul se află într-o stare de ambiguitate și incertitudine, între vechiul său statut și noul său rol sau identitate; această etapă este caracterizată de diferite practici rituale și ceremonii care facilitează tranziția și transformarea interioară a individului; λ faza de încorporare, în care individul este reintegrat în comunitate sau în noul său statut, cu un rol și o identitate clară. Acesta este recunoscut oficial ca membru al grupului și își asumă responsabilitățile și privilegiile asociate cu noul său statut.
În cadrul acestor ceremonii de trecere de la o vârstă la alta prin asumarea rolului cu toate responsabilitățile impuse de comunitate, sunt mai multe activități esențiale pe care novicii trebuie să le parcurgă obligatoriu: λ ceremonii de inițiere: care simbolizează tranziția tânărului la statutul de adult (circumcizie, tatuaje, scarificări sau alte practici corporale care marchează tranziția și transformarea); λ educație și instruire: tinerii sunt adesea instruiți în abilități și cunoștințe necesare pentru a deveni membri activi și contribuitori ai comunității lor și pot include instruire în practici de vânătoare, luptă, supraviețuire în natură, tradiții culturale și alte aspecte ale vieții adulte; λ teste de curaj și rezistență: tinerii pot fi supuși la teste și provocări care să le demonstreze curajul, rezistența și capacitatea de a face față dificultăților prin participare la lupte, aventuri în sălbăticie sau alte provocări fizice și mentale; λ includerea în comunitate: când tinerii sunt recunoscuți oficial ca membri adulți ai comunității lor și integrați în viața tribală (decizii comunitare, activități de vânătoare sau luptă, responsabilități și privilegii specifice vârstei adulte).
Ritualurile de trecere sunt încărcate cu semnificație spirituală și culturală reflectând valorile, tradițiile și credințele tribului, trecerea tinerilor prin ele fiind finalizată cu crearea unei legături profunde între tânăr și comunitatea sa. Analizând modul de desfășurare a ritualurilor de trecere se observă că succesul lor este asigurat de gradul de implicare voluntară a tinerilor în proces, pe de o oparte, și de participarea comunității la acest moment, prin pregătirea educațională, investirea momentului cu o valoare simbolică care reflectă valorile și nevoile comunității, pe de alta. O analogie cu examenele din societățile moderne a căror funcție este similară, dar a căror reprezentare socială nu este pe deplin înțeleasă, evidențiază câteva note comune care, dacă ar fi prezentate explicit și transmise încă din primii ani de școlaritate, rata de succes a lor ar fi, cu siguranță, mai ridicată:
- examenele reflectă un nivel științific de bază care asigură o adaptare activă la cultura materială și socială la un anumit moment;
- pregătirea pentru trecerea lor este în fapt un antrenament cognitiv și emoțional prin care se formează competențe necesare integrării în societatea adultă;
- existența lor este o formă de testare a trăsăturilor personale necesare adaptării la provocările vieții adulte, care pregătesc acomodarea cu noile responsabilități (accesul pe piața muncii, inserția socială în mediile profesionale, debutul activ în viața de cetățean votant etc.);
- parcurgerea lor presupune o distanțare de nișa protectivă a familiei și o asumare a responsabilității; trecerea lor contribuie la formarea unei coeziuni sociale cu comunitatea și la dezvoltarea sentimentului de apartenență la aceasta.
Se observă că un examen nu este o simplă formă de evaluare a nivelului de cunoștințe, ci are o valoare mult mai profundă, atât pentru individ, cât și pentru societate, și contribuie în mod direct la enculturația tinerelor generații. În acest sens, atât familia, cât și școala ar trebui să includă în curriculă activități prin care să transmită aceste scopuri ale examinărilor încă de la primele forme de educație instituționalizată. Literatura universală oferă o bogăție de lecturi prin care, la nivel simbolic/metaforic, sunt prezentate forme diferite ale ritualurilor de trecere și accentuează strădania și beneficiile pentru evoluția personajelor principale. Dacă abordarea acestora ar atinge problematica necesității trecerii prin testări, indiferent de gradul de dificultate, încă din anii preșcolarității, copiii ar înțelege sensul acestora și le-ar percepe ca pe etape firești și obligatorii în evoluția personală, pe de o parte, și în adaptarea la comunitate, pe de alta. În prezent, din păcate, abordarea subiectului examenelor la clasă se axează pe managementul stresului și gestionarea activităților de pregătire cognitivă, însă nu se consideră aspectul cel mai important în această problemă: de ce este necesar să fie atâta cheltuială de resurse și care este beneficiul personal și cel social al acestora. Viziunea actuală asupra acestui subiect este similară cu practica medicală în care se tratează simptomul bolii/tulburării, fără a se identifica sursa pentru a interveni eficient asupra acesteia. Și tot din practica medicală se știe că o astfel de abordare nu asigură succesul tratamentului, ci facilitează recidiva.
În concluzie, schimbarea opticii asupra înțelegerii sensului examenelor încă din primii ani ai școlarității mici prin prezentarea acestora ca forme firești de testare a competențelor necesare adaptării la viața profesională și socială, ar putea facilita angajarea voluntară a elevilor în pregătirea lor pentru aceste trepte de acces la nivelurile superioare de educație, pe de o parte, și ar dezvolta sentimentul de apartenență la cultura comunitară, pe de alta.
Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE
Articol publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului
