Din motive relativ obscure, voi lăsa în plan secund eventuale comentarii despre examenele naționale și voi invita potențialii cititori să vadă cum gândesc și alții vizavi de evenimentele care au marcat școala în ultimele săptămâni: examenele naționale și Ordonanța 49 pe 2014. Fac asta pentru că mi se pare uneori că orice efort (onest!) apare ca inutil în raport cu actuala guvernare (ministru!). Aroganța, dar, se pare, și incompetența sunt mereu surde și oarbe!… Incapacitatea de a construi o viziune despre școală pare a fi organică. Încrâncenarea cu care vor să anuleze Legea 1 este aproape eroică, dacă n-ar fi toxică. În fapt, actualul ministru a păcălit pe toată lumea: nu a promovat o nouă lege, ci a modificat-o pe cea curentă, până la nerecunoaștere, încât trebuie spus limpede că Legea 1 a încetat să mai funcționeze.
Așadar, la ce bun eforturile societății civile de a încerca să dea învățământului românesc o altă șansă decât până acum?!… Băltirea în mediocritate va continua, demagogia și politicianismul vor scoate mai departe în evidență succesele olimpicilor români, iar o masă critică pare imposibil de constituit pentru a obține cu adevărat o dezbatere serioasă cu privirea la soarta școlii românești. O soluție poate fi, desigur, renunțarea la efortul public de a cere o altfel de școală. Unii poate o vor face, în vreme ce alții vor continua să predice în pustiu…
 
Așadar, cum gândesc alții!… Iată ce scrie, cu privire la bacalaureat, Adriana Săftoiu, cunoscută ca politician, dar și ca mamă a unui elev care a susținut anul acesta, dacă nu mă înșel, evaluarea națională: „Este foarte bună rata de promovare a examenului de Bac. Este foarte bună nu în comparație cu alți ani, ci în comparație cu un sistem de învățământ anacronic, inadaptat la piața muncii, un învățământ construit încă pe premizele unei societăți închise, cu profesori prost plătiți, cu criterii de selecție a resursei umane extrem de descurajante – și pentru elevi, și pentru părinți. Un sistem (…) cu o programă școlară încărcată de inutilități, cu informație multă, cu timp redus de a exersa ceea ce ți se predă, cu o obsesie pentru notarea elevului, cu abuzul de teste(…)”.
N-am de ce să nu fiu de acord cu aceste observații, mai ales că eu însumi cred că în momentul de față tinde (se tindea?!…) să se constituie o altă „cultură” în raport cu bacalaureatul, cel puțin pentru o bună parte din absolvenți. În cuprinsul acestei alte culturi regăsim o mai atentă pregătire a examenului, o mai limitată credință că „merge și așa”, mai puține cazuri de corupție etc. În aceste condiții, procentul trebuie considerat în parte efectul acestei „noi culturi”, deși la orizont se profilează, se pare, nu doar efectul unei deprofesiona­lizări continue și accelerate a corpului profesoral, ci și efectele, per­verse probabil, ale unor prevederi ale Ordonanței 49, care îndeamnă la relativizarea ideii de bacalaureat obținut într-un cadru firesc. Pe de altă parte, creșterea și anul viitor a procentului celor admiși va trebui să ne îngrijoreze, fiindcă este aproape evident că s-a atins punctul maxim de promovabilitate în condițiile actuale de programă și de model de evaluare.
Nu pot să nu fiu de acord și cu ideea că testările repetate, abuzive, modifică percepția publică cu privire la rostul fundamental al școlii de a forma personalități umane, și nu doar competitori în felurite concursuri și examene.
Interesant, poate și anecdotic, este un frag­ment dintr-un articol semnat de Mihai Copăceanu, psiholog. Intere­sant articolul pentru noi, „cârtitorii de rând”, care ne tot mirăm și ne tot punem spe­ranța în cei care vin în strada Berthelot, cum că într-o zi lucrurile se vor clarifica! Textul aduce în discuție una dintre modificările promovate de recenta Ordonanță la Legea Educației (cea privind docto­ratul!). Iată fragmentul: „Domnul ministru însuși este doctorand, deși susține că și-a suspendat «cercetarea». Din CV-ul domniei sale de pe saitul guvernului nu putem cunoaște nici când a început studiile doctorale și nici când le-a suspendat. Inginer de meserie, dumnealui primește o distincție pentru lupta antidrog și face un doctorat în Managementul Sistemului de Învățământ. Unde? La Facultatea de Științe ale Educației? Nuu, la Politehnică. Interesantă plurispeciali­zarea. Deși lector universitar este ales rector și deși fără doctorat, adică fără o experiență serioasă proprie în cercetare, tot dumnealui este cel care se ocupă de doctorate și de cercetarea științifică la nivelul României. Curat murdar, coane Cosmin! Nici chiar așa! Că s-a suspendat din studiile doctorale e de luat în seamă. JUST! Aceasta a fost și soluția mea. Oricine dorește să aibă un doctorat, și doctorat nu înseamnă doar redactarea/plagierea unei teze, ci un program de cercetare de minim trei ani, poate face aceasta într-un singur mod: să-și înceteze orice activitate profesională, să iasă din producție și să se dedice 8-10 ore per zi docto­ratului. Așa se întâmplă în uni­versitățile de top. Așa mi s-a spus și mie când am fost admis la doctorat în Marea Britanie (…)”.
N-aș vrea să comentez mai mult. Constat doar, dar asta poate fi o fandacsie a mea, că avem prea mulți miniștri ai Educației ingineri. Am mai spus-o și altădată!… Cei mai mulți dintre ei ar putea cunoaște foarte bine conceptul de „politehnizare” a învățământului, dar am mari îndoieli că ei înțeleg care este în fond menirea fundamentală a unei școli, a școlii obligatorii în primul rând. Și nici faptul că la orizont se ridică imaginea unei umanități anomice, fără repere, altele decât poate cele vag „profesionale” (atâtea câte sunt!), iar într-o astfel de lume va fi foarte greu trăit…
În sfârșit, o opinie punctuală, privind evaluarea națională, semnată de Mircea Vasilescu: „Problema poeziei lui Minulescu („Rânduri pentru Anul Nou”) nu este că, «filozofică» fiind, n-ar fi compatibilă cu programa de gimnaziu (căci, dragi părinți, nu e ea atât de «filozofică» pe cât pare…). Problema este că viziunea un pic autoironică a poetului despre moarte și îmbătrânire nu e cea mai bună alegere pentru niște copii de 14 ani. (…) Al doilea subiect neadecvat la realitate este cel în care li se cerea elevilor să redacteze «o scurtă narațiune» în care să prezinte «o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire organizată de școală cu un scriitor contemporan». Ce să zici? Știe cineva în câte școli din țărișoară a pus piciorul, anul trecut, vreun scriitor contemporan? N-am statistici, dar realitatea în care trăiesc mă face să cred că nu sunt prea multe. Ce vrem, așadar, să testăm cerându-le elevilor să facă o narațiune despre ceva care nu li s-a întâmplat? (…)”.
Fără comentarii și adevărat!
Adrian COSTACHE
P.S. În final, întărim și noi observația făcut public de M. Staș și trimisă pe adresa Consiliului Național al Rectorilor, cum că nici măcar în „scrisorile de adeziune” repercusiuni nu se scrie „repercursiuni”.