Florin ANTONESCU

Prima măsură pe care am luat-o în calitate de proaspăt patron a fost s-o dau afară pe femeia de serviciu; mi s-a părut într-o dimineaţă că nu aerisise destul, i-am spus că vremurile s-au schimbat, nu mai merge cu merge şi-aşa şi, în fond, voiam să-mi demonstrez mie că sunt în stare să iau decizii, îşi aduce aminte la maturitate un cândva tânăr întreprinzător, amuzat (dar nu cine ştie ce) de felul în care se prinsese de el educaţia antreprenorială la începuturile includerii ei în planurile noastre de învăţământ. Cinstit, zice că „decizia managerială“ a însemnat, de fapt, că i-a interzis femeii de serviciu să mai intre în cămăruţa pe care el o ocupa cu firma lui, una dintre diversele încăperi ale unei clădiri în care femeia mătura. Vremea a trecut, vremurile s-au schimbat oarecum, educaţia antreprenorială s-a şlefuit şi a rămas prioritară, nu numai în planurile de învăţământ, ci şi în exprimarea curentă, în cerinţele de bază considerate a fi de îndeplinit de către fiecare absolvent.

Frecvent, insistent, celor care învaţă carte, fie studenţi, fie elevi, li se spune că au nevoie de educaţie antreprenorială. Educaţia pentru câte ceva este preocupare veche şi statornică în şcoala noastră, atât de solidă, încât nu e prea exagerat să i se zică obsesie. Educaţia patriotică a fost şi a trecut de mult, rămasă acum să-i fie doar deplânsă absenţa. Au venit şi s-au banalizat, parcă s-au mai şi estompat, educaţia pentru sănătate, pentru alimentaţie sănătoasă, pentru cetăţenie europeană, are trecere educaţia pentru mediu sănătos, este bună de invocat sub aspectul corectitudinii educaţia în sensul cultivării gustului pentru lectură, uneori este invocată necesitatea educaţiei financiare. Permanentă a rămas educaţia antreprenorială. Elevii, studenţii învaţă că, vorba lui Colea Răutu din înregistrările cu cântecul Coşarului, „Griji, nevoi, necaz, durere/Se vor duce ca un fum“ dacă vor învăţa să fie antreprenori. Cum anume şi cine face educaţia antreprenorială pare să nu fi fost niciodată o problemă în şcoala noastră. În general, mai ales pe la începuturile ei la noi, au făcut-o oameni care predaseră socialism ştiinţific, economie politică, după cum observa recent preşedintele ţării într-o reuniune dedicată antreprenoriatului, el fiind perfect îndreptăţit să se exprime în chestiune, autorizat de calitatea de inspector şcolar general şi de profesionist al şcolii, care nu se şterge şi nu poate primi vreodată atributul „fost“.

Ca efect, din educaţia antreprenorială făcută cu o asiduitate incontestabilă la nivelul sistemului educaţional, învăţătura care poate fi considerată de bază după cât de frecvent este repetată e aceea de a-ţi fi propriul şef. „N-am vrut să am şef! Am vrut să fiu eu şeful meu! Vreau să-mi fiu eu şef!“ sunt variaţiuni ale uneia şi aceleiaşi motivaţii invocate de cei care pornesc pe calea antreprenoriatului sau vor s-o facă. Dedusă este autoliniştirea că devenind antreprenori, îşi vor fixa singuri salariul, nu vor aştepta să-l primească şi, în general, nu vor avea de dat socoteală nimănui, în sprecial pentru (ne)respectarea programului şi a termenelor. 

Totuşi, criza constant invocată este de muncitori calificaţi, nu de antreprenori. Poate ar fi mai cu folos decât până acum dacă în acelaşi mod ca pentru a deveni antreprenor s-ar face promovare în sensul îndemnării tinerilor să devină meseriaşi în sens larg, producători de ceva cu mâna şi cu mintea lor. Deocamdată, ce se face este o propagandă didacticistă pentru mersul la şcoala profesională. Se adaugă nişte intervenţii organizatorice, metodologice, condamnate din concepţie la ineficienţă. Una este programarea admiterii în învăţământul profesional înaintea admiterii la liceu. Astă vară, în succesiunea formalităţilor pentru trecere mai departe din gimnaziu, întâi a fost plasată admiterea în învăţământul profesional, cu „înscrierea candidaților la unitățile de învățământ care au ofertă educațională pentru învățământul profesional, pe baza fișei de înscriere în învățământul profesional de stat“ între 24 şi 26 iunie şi „derularea probei de preselecție, în unitățile de învățământ în care s-a decis organizarea acesteia“ (admiterea propriu-zisă) în 27-28 iunie, iar după admiterea în învăţământul profesional a fost programată admiterea la liceu, cu „completarea opțiunilor în fișele de înscriere și introducerea în baza de date computerizată a datelor din fișele de înscriere“ între 3 şi 7 iulie 2019 şi „repartizarea computerizată“ (admiterea propriu-zisă) la 12 iulie. Rezultatul previzibil a fost că lumea a aşteptat rezultatele admiterii la liceu şi nu s-a dus prioritar la şcoala profesională. Este evident că socotirea şcolii profesionale drept pedeapsă pentru cine nu promovează evaluarea naţională este contraproductivă şi că şcoala profesională nu este loc de detenţie, însă la fel de ineficientă este şi repetarea întruna a acestui lucru, fără a oferi alternative la admiterea în liceu. Contrar intenţiei, este ineficientă şi prezentarea cu aer de scuză, justificare şi autoînvinovăţire a şcolii profesionale ca loc unde nu-i rău dacă ajungi şi de unde există atâtea posibilităţi ca s-o ştergi cât mai repede. Tot atât de adevărat e că şi o delimitare în sensul opţiunii între cine trece şi cine nu trece evaluarea naţională după opt clase este necesară.