Sunt contexte de învățare școlară în care, deși nu explicit, totuși transpare că ceea ce îi învățăm pe elevi în timpul orelor la clasă este în mod clar în opoziție cu ceea ce știu de acasă sau că, cel puțin, este diferit. Acest fapt îi pune pe copii în încurcătură, le creează nedumeriri, poate chiar suspiciuni, uneori determină o rezistență tacită în implicarea în anumite activități, o reticență de un nivel sau altul. Putem anticipa chiar declanșarea unor conflicte interioare și, cu siguranță, multe întrebări. De pildă, să ne referim la sărăcie.
În școală este promovată, pe cele mai diverse căi, necesitatea de a te forma profesional și de a te dezvolta personal, se pledează în favoarea ideii după care, cu cât nivelul de educație este mai ridicat, cu atât șansele pe piața muncii sunt mai bune, iar de aici, probabilitatea de a trăi o calitate a vieții mai ridicată, mai mare. Dar, din păcate, unii dintre elevii care provin din medii sociale sărace se confruntă în mod direct cu o realitate care pare să le dea alte lecții: de la absența celor necesare pentru desfășurarea unei vieți de zi cu zi decente până la limita în care copilul nu vine la școală pentru că pur și simplu nu are ghetuțe pentru vremea rea. Comportamentele se schimbă în contexte de viață specifice până acolo încât se construiesc modele de răspuns, se articulează atitudini, se statornicesc obișnuințe. În acest sens, antropologul Oscar Lewis a făcut cunoscut conceptul de cultură a sărăciei: situația în care săracii își dezvoltă un sistem propriu de valori și norme de comportament, care se perpetuează din generație în generație (Lewis Oscar, 1959).
Efectele sărăciei sunt multiple, observabile pe paliere distincte: la nivelul individului se pot institui sentimente puternice de margina­lizare, neajutorare, dependență, cel în cauză poate trăi complexe de inferioritate, poate fi interesat doar de o orientare spre prezent, poate da dovadă de capacitate redusă de a amâna gratificațiile, resemnare, fatalism; la nivelul familiei, se constată o tendință puternică spre concubinaj, abandonarea frecventă de către bărbați a familiei, iar de aici, o probabilitate mare de a constitui familii monoparentale conduse de femei și o mai mare conștiință a familiei pe linie maternă; la nivelul comunității, se preconizează lipsa unei participări și inte­grări efective în instituții (sindicate, partide politice, asociații ș.a.m.d.), utilizarea restrânsă a serviciilor și apel ocazional la orga­nizații (bănci, spitale, mari magazine, muzee etc.) – familia rămânând adesea singura instituție la care participă (Lewis Oscar, 1959).
Apare ca un loc comun faptul că sărăcia, în măsura în care devine o constantă a vieții unor oameni, conduce la o serie de consecințe negative. Una dintre acestea este marginalizarea. Indivizii și chiar grupurile nu au acces în primul rând la resurse economice, apoi la spațiul politic, educațional etc. Astfel, persoanele sărace devin treptat izolate din punct de vedere social. Odată cu această stare de fapt pot apărea și alienarea, un mod de viață conflictual, agresivitatea comportamentală.
Mai mult chiar, ne putem aștepta la o reacție compensatorie, marginalizarea generând atitudini de ostilitate față de normele și valorile sociale globale și, de aici, comportamente deviante. Când diverse persoane se abat de la normele de conviețuire socială, înfăp­tuiesc acte reprobabile, care intră sub incidența legii, atunci cunosc o anume vizibilitate socială. Interesul grupurilor decizionale se îndreaptă asupra lor, mai cu seamă în scopul autoapărării. Atunci când sărăcia este mută, umilitoare, fără ca acei săraci să fie un pericol pentru restul societății, tendința generală este de neglijare, ignorare. Marginalizarea se adâncește progresiv: o persoană marginalizată economic devine treptat marginală și din punctul de vedere al edu­cației, sănătății etc. Toate acestea conduc la lipsa de șanse reale de integrare socială, la lipsa de oportunități privind un loc de muncă și de aici lipsa de posibilități de a depăși starea de marginalizare. Persoanele și grupurile margi­nale tind, în consecință, să accentueze izolarea și margina­lizarea, dezvoltând norme, valori, comportamente și moduri de viață diferite de cele ale colectivității din care fac parte, fapt care determină și mai accentuat plasarea lor la periferia societății, stigmatizarea, ceea ce îi forțează pe cei în cauză să se identifice cu starea de marginal, să o adopte ca pe o dimensiune a identității lor.
Marginalizarea îi determină pe cei care o trăiesc să resimtă o anume formă de frustrare, rezultată din contradicția existentă între socializarea primară spre anumite norme și valori și socializarea ulte­rioară, ghidată spre valori și norme aflate adesea în raport de opoziție față de primele.
În sistemul de învățământ este acceptat faptul că educația pe care părinții intenționează să o ofere copiilor lor este puternic marcată de nivelul veniturilor. După o idee bine cunoscută, părinții tind să reia în socializarea copiilor patternul educațional pe care l-au dobândit în propria lor copilărie. Dacă aceasta a fost trăită în sărăcie și presupunea anumite strategii adaptative, apare cu o mare probabilitate șansa repe­tării acestora la noua generație. Marginalizarea ajunge să fie învățată ca una dintre cele mai severe lecții de viață.
Iar desfășurătorul faptelor poate merge mai departe: în formele sale radicale, marginalizarea poate duce la excludere socială. Aceasta vizează alterarea interacțiunilor dintre individ și societate, astfel încât indivizi sau grupuri sociale rămân în afara a ceea ce, în mod curent, comunitatea consideră o funcționare normală (excluderea de la resurse; excluderea de la consumul de bunuri și servicii; excluderea de la educație; exclu­derea de la îngrijirea sănătății; excluderea de la oportunități de dezvoltare personală). Excluderea socială poate cunoaște și o formă generală, cum ar fi excluderea din chiar ordinea socială.
Aceasta poate fi corelată cu excluderea de la exercitarea dreptu­rilor omului: dreptul la un trai decent, dreptul la muncă, dreptul la libera circulație, dreptul la exprimare liberă etc.
Se remarcă o circularitate între formele excluderii, o interdepen­dență cauzală: o formă a excluderii este un efect al alteia și declan­șează, la rându-i, alte manifestări de excludere. Astfel, excluderea din sistemul de învățământ conduce la excluderea de pe piața muncii, care determină excluderea de la consumul de bunuri și servicii, conducând la o precaritate a sănătății ș.a.m.d. Discursul teoretic poate continua în aceeași direcție.
Excluderea se poate întinde pe perioade lungi de timp, uneori toată viața, alteori numai pentru perioade determinate. De exemplu, trecerea prin șomaj a unui individ se poate evalua din perspectiva consecințelor sociale ca un moment de discontinuitate față de pro­cesul, în ansamblu, coerent sau ca început al excluderii sociale. Apoi, căutând în ochii elevilor semne care să denote nivelul lor de înțelegere și acceptare în raport cu informația transmisă, te poți cutremura de ceea ce întâlnești.
Sunt situații în care, ca dascăl, nu poți face mai mult decât să constați o stare de fapt și, eventual, să mizezi pe capacitatea adaptativă de care cei tineri dispun, care probabil le va permite să aleagă cele mai bune variante pentru viața lor în viitor.
Dr. Cristina ȘTEFAN,
Colegiul Național Spiru Haret, București