Cultura oficială şi cultura paralelă

Este tot mai limpede că, de o bucată de vreme, există în România două tipuri de cultură cu privire la ceea ce înseamnă educaţia preuniversitară azi, una evidentă, oficială, concretizată în politici de stat  şi alta paralelă în care regăsim preocupări care privesc structurarea sistemului, probleme de evaluare, abordarea de noi strategii didactice, finalităţi ale educaţiei, dar şi, mult mai concret, prezenţa unei reţele destul de extinse a ceea ce numim învăţământ preuniversitar privat. În acelaşi timp, fel de fel de organizaţii nonguvernamentale, unele beneficiind de fonduri subtanţiale, inclusiv de la guvern, organizează simpozioane, dau interviuri, elaborează (mai rar!) comunicate sau chiar intervin în momente-cheie ale reformei sistemului. Unele dintre ele au în vedere, între multe obiective, şi  premierea profesorilor foarte buni, al căror număr ar trebui să fie probabil impresionant, dacă avem în vedere că, în urma unui sondaj aplicat de o astfel de organizaţie, nu mai puţin de 98% din profesori se consideră buni şi foarte buni, potriviţi pentru a fi premiaţi. Cifra ar trebui poate să dea de gândit, dar problema e prea delicată pentru a stărui asupra ei.
 În acelaşi timp, evenimentele asociate activităţii acestor organizaţii devin uneori şi momente în care se conturează anume analize ori chiar imagini sintetice cu privire la starea şcolii. Nu ştiu dacă aceste analize au rigoarea celor făcute de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, în raport cu care eu nu formulez scepticismul unora sau altora,  care au rezerve, tocmai fiindcă aceste analize ale IŞE sunt „oficiale“ şi drept urmare ar avea încărcătură politică obligatorie.
Am parcurs recent o asemenea analiză a unei organizaţii nonguvernamentale. Este un text  care porneşte de la date cunoscute de altfel, dar care în mecanismul greoi al unor instituţii ale statului îşi pierd semnificaţia. Analiza aparţine unei organizaţii care are, între altele,  drept scop şi premierea celor mai valoroşi profesori. Dar nu detaliile despre această organizaţie contează, despre care, de altfel, a auzit puţină lume, ci un număr de observaţii şi date statistice care au atras atenţia autorilor analizei.
S-a pornit, aşa cum ne-am obişnuit, de la rezultatele care privesc Testele PISA, adică de la cele mai scandaloase dintre situaţiile înregistrate acolo: 40% din copiii români de 15 ani nu au abilităţi minime care să le permită să înţeleagă un text sau să facă un raţio­nament matematic ori ştiinţific elementar, spun cele mai recente cifre (în scădere, e adevărat!). E vorba, cu alte cuvinte, din nou despre analfabetismul funcţional şi, în egală măsură, despre „analfabetismul“ matematic. Ceea ce mă uimieşte în toată această reiterare a unui context deja arhicunoscut, evocat mai de toată lumea care ţine să-şi dea cu părerea despre şcoală, este modul în care au reacţionat experţii, autorităţile, în speţă Ministerul Educaţiei, atunci când a fost vorba despre elaborarea unor noi programe şcolare pentru gimnaziu, fiindcă problema evocată se regăseşte în primul rând aici, în deficienţe ce ţin de programă şi, nu în ultimul rând, de planul-cadru. Am mai subliniat şi cu alte prilejuri un lucru imposibil de înţeles pentru o logică instituţională normală: în orice ţară, şi în orice instituţie, s-ar fi pornit în elaborarea unor noi programe de la o stare de fapt şi s-ar fi motivat realizarea acestor programe tocmai având în vedere starea de fapt. Motivarea nu ar fi avut niciun fel de filosofie absconsă sau politică la mijloc. Dacă un elev de 14-15 ani nu înţelege un text la limba şi literatura română,  este clar că el nu va înţelege mare lucru nici din textele celorlalte discipline de studiu. Cu alte cuvinte, „analfabetismul“ înregistrat mai evident la categoria textelor „special“ ficţionale sau de graniţă, să zicem, este evident prezent la orice tip de text. Ei bine, întrebarea este: s-a avut în vedere acest lucru când s-au elaborat programele?!… Pentru a nu da un răspuns categoric, voi spune doar că e posibil ca în subsidiar să se fi avut în vedere o asemenea realitate şi că ea, într-un fel sau altul, dar într-o manieră palidă şi plină de compromisuri,  s-a reflectat cel puţin în unele dintre noile programe. Dar cine oprea Ministerul Educaţiei să facă din această realitate un punct de cotitură în istoria şcolii, a programelor învăţământului general obligatoriu în special?!… Evident că nimeni şi nimic! Şi totuşi, lucrul nu s-a întâmplat, explicaţia fiind probabil una foarte simplă, fie birocratizarea intensă a instituţiei, fie, şi atunci lucrurile sunt mult mai grave, incompetenţa pe scară largă.
Dar ce spune analiza adiacentă, de fapt ce spune mai departe evocarea unor cifre ştiute, făcută de o organizaţie care premiază profesorii valoroşi!… Că un procent de circa 40% din elevii absolvenţi de clasa a VIII-a iau la Evaluarea Naţională note sub 6, în condiţiile în care se apreciază că „Evaluarea Naţională e un test modest, făcut să aibă notă de trecere 6“. Şi se continuă cu afirmaţii de acest fel, nu surprinzătoare şi în niciun caz noi pentru ceea ce înseamnă şcoala de azi :  „Noi păcălim copiii ani de zile cu note umflate. Îi trecem clasa, dar ei nu pot să înţeleagă un text sau să facă un raţionament. 26% din ei au note mai mari cu între 3 şi 5 puncte la clasă faţă de Evaluarea Naţională, iar în mediul rural procentul este de 40%“, spune, într-un interviu, conducătoarea instituţiei care a făcut analiza, profesoara M. Talpeş.
Nimic nou sub soare, se pare. Aşa cum nu  reprezintă nimic nou sub soare nici alte realităţi ori afirmaţii de genul: standardul de notare în şcoala de azi este viciat. Sau: La  precedentul examen de Evaluare Naţională, în 168 de şcoli din cele aproximativ 7.000 din România nu a existat nici măcar o notă de trecere. Cu adăugarea, repetată, că examenul, aşa cum este el structurat azi, nu ar trebui să pună mari probleme. Se evocă apoi demersul unui profesor de matematică din Dej care a comparat subiectele date la examenul de intrare la liceu din 1933 până astăzi. Observaţia la care ajunge dumnealui este aceea că înainte de 1989, la unele licee, mediile erau toate peste  8, iar după 1989 s-a scăzut dramatic şi s-a ajuns undeva între 4 şi 5. Concluzia sună aşa şi e formulată tot de directoarea organizaţiei nonguvernamentale, absolventă a Facultăţii de Matematică: „Copiii noştri dau examene mai uşoare decât am dat noi sau părinţii nostri“.
Sigur, lucrurile par dramatice, dar o simplă analiză de acest gen nu explică totul, fiindcă, uneori, în opiniile formulate, se amestecă criteriul şcolii de masă cu criteriul şcolilor accesate prin examene aparte. Ceea ce nu e în ordine pentru a se trage concluzii catastrofice. De altfel, în general vorbind, cauzalitatea nu poate fi regăsită într-un singur aspect. Dar, încă o dată, cine sau ce ce oprea Ministerul Educaţiei să facă un demers de analiză succintă a stărilor de fapt care putea deveni un preambul pentru toate programele gimnaziale, avertizând astfel sistemul asupra unor aspecte punctuale, dar esenţiale care privesc soarta şcolii preuniversitare?!… Dacă bunul-simţ mai funcţionează, atunci răspunsul la această întrebare este din nou categoric: nimeni şi nimic!  Nimic nu împiedica ministerul să facă din evenimentul lansării unui nou set de programe un moment de realism al educaţiei preuniversitare în România…
Adrian Costache