Culturile continentului european ar trebui să se bucure – mai ales după fondarea Uniunii Europene – de un statut echivalent și de cunoaștere generală, fără nicio discriminare. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă și nu din cauză că ar exista culturi superioare și inferioare, ci pentru că intervin bariera limbii, dar și anumite prejudecăți perpetuate în timp. Ba, unii „analiști“ contemporani ar vrea să statueze, inclusiv prin decizii luate de forurile de la Bruxelles și Strasbourg, o cultură europeană generală, anihilând culturile specifice popoarelor bătrânului continent. Or, un asemenea demers este iluzoriu, în primul rând pentru că creația spirituală a unui popor, elaborată în timp îndelungat, în împrejurări specifice și într-o limbă anume, nu s-a născut prin decizia cuiva și nici nu poate să fie desființată la comanda vreunei instituții sau persoane.

Cultura română se află adesea în această postură de Cenușăreasă, în ciuda faptului că creatorii români de valori spirituale care au ajuns să trăiască în cadre occidentale și să scrie în limbi de mare circulație (Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Brâncuși, George Enescu și alții) au devenit personalități de nivel european și chiar universal. Există și ideea că românii au avut o cultură periferică, neintegrată în Europa, în primul rând din pricina ortodoxiei și a slavonismului prezent în biserică, în cancelariile medievale, în creațiile scrise de până prin secolele al XVI-lea – al XVII-lea. Aceste împrejurări ar fi determinat o serioasă izolare a românilor față de un Occident latin, catolic și protestant. Trebuie, însă, precizat de la bun început că Europa a avut până la un punct două modele mari de civilizație, unul occidental, simbolizat de Roma, și celălalt oriental, simbolizat de Noua Romă. A fost un timp când Răsăritul (cu limbile lui liturgice și culturale, greaca și slavona) dădea tonul în raport cu Occidentul „barbarizat“ și decăzut, de unde și sensul originar al expresiei Ex Oriente lux („Din Răsărit vine lumina“). Ulterior, odată cu expansiunea otomană, lucrurile s-au schimbat, iar modelul dominant de civilizație europeană a devenit cel de limbă latină și de confesiune catolică sau de confesiuni derivate din catolicism. Cultura română, în ciuda handicapului pe care l-a înregistrat în urma impunerii modelului de succes occidental, a fost una ambivalentă, cu puternice rădăcini dinspre apusul Europei, ivite din forma de creștinare a daco-romanilor în latinește, din natura neolatină a limbii, din originea romană a poporului, din nașterea numelui etnic al românilor pe urmele latinescului Romanus. Astfel că adaptarea la curentele europene, deși întârziată în raport cu unii vecini ai românilor dinspre centrul continentului, s-a realizat cu succes de la un timp.

Umaniștii români au pulsat în acord cu Occidentul, fără să renunțe la promovarea valorilor spirituale locale. Primul umanist român de talie europeană a fost Nicolaus Olahus sau Nicolae Românul (1493-1568), originar din Țara Românească, a cărui familie, trecută în Transilvania, aderase la catolicism. Nicolaus Olahus, deși a fost un membru notabil al Republicii Creștine europene, un mare umanist, aflat în corespondență cu Erasmus din Rotterdam (supranumit „principele umanismului“), un înalt prelat catolic în serviciul Ungariei, un om politic în slujba Habsburgilor și un fondator al școlilor superioare din Slovacia, și-a asumat și identitatea de ro­­mân. El este primul român care răspândește în Europa, în limba latină, ideea originii romanice a românilor. Înaintea lui, tot în Transilvania, un alt român catolicizat – Filip Ficior (More) din Ciula Hațegului, fiul lui Vlad – a studiat la Padova, l-a cunoscut pe faimosul editor Aldus Manutius, a strâns inscripții ale Daciei romane și l-a ajutat pe Nicolaus Olahus să avanseze în carieră.

Cronicarii și cărturarii secolului al XVII-lea – de la Grigore Ureche până la Constantin Cantacuzino (stolnicul) – cu studii în colegii iezuite din Polonia și în universități din Italia, scriu în limba română și susțin, cu argumente științifice, romanitatea românilor. Grigore Ureche și Miron Costin știau latină și polonă, ei putându-se apropia direct de valorile clasicismului greco-latin. Cel din urmă numește Italia „scaunul și cuibul a toată dăscălia și învățătura, cum era într-o vreme Atena la greci, acum Padova în Italia“. Stolnicul Constantin Cantacuzino știa greacă, latină și italiană, admira frescele lui Giotto la Padova, unde a studiat, fiind conștient că primea lumină în una dintre cele mai vechi universități ale continentului. Dimitrie Cantemir (principe al Moldovei) este un preiluminist, membru al Academiei din Berlin, un savant care folosește mult în scrisul său latina și româna și care face din teoria romanității românilor o construcție științifică. Cantemir s-a format la Constantinopol, în preajma Marii Biserici, dar și a mediilor diplomatice cosmopolite, aflate la confluența a trei arii culturale: vechea cultură bizantină, cultura occidentală adusă de genovezi, de venețieni, de ambasadorii marilor puteri, și cultura orientală, promovată în cheie otomană, cu inflexiuni arabe. Cantemir a acoperit, prin preocupările sale de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compozitor, toate aceste arii culturale, din Occident până în lumea islamică arabă și otomană, ilustrând în chip magistral și lumea noastră, a „Bizanțului după Bizanț“.

În epoca lui Cantemir, unirea românilor transilvani cu biserica Romei (1697-1701) netezește calea reapropierii concrete de Occident a învățăceilor și savanților români. Înaltele școli ale Blajului (active din 1754) au scos tineri instruiți, trimiși la Viena, la Tirnavia (Trnava, azi în Slovacia), la Roma, cu scopul specializării la colegiile și universitățile de acolo, în domenii precum teologia, filologia, istoria, filozofia, științele juridice etc. Școala Ardeleană – principala formă de manifestare a iluminismului de la noi – apropie și mai mult cultura românească de Occident. Crezul savanților români iluminiști era „Prin cultură la libertate“, iar cultura nu o putea asigura decât educația, școala făcută în chip foarte serios. De la iluminism încoace, toate curentele culturale europene (romantism, pozitivism, simbolism etc.) au avut formele lor specifice de manifestare în Țările Române și apoi în România.

Cea mai intensă și eficientă reapropiere a românilor de Occident, adică de vechile lor rădăcini – cum se spunea în ideologia națională a vremii – s-a produs în secolul al XIX-lea, grație influenței franceze din Principatele Dunărene și apoi din România. Generații întregi de tineri români, mai ales fii de boieri, de orășeni înstăriți și de intelectuali, au studiat în Franța sau în alte țări și centre francofone, de unde s-au întors nu numai cu serioase cunoștințe în varii domenii, ci și cu limba lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească și s-o răspândească. Limba franceză a fost nu numai vectorul unei înalte civilizații și a unei mari culturi, devenită „clasică“ (în sens de model), ci și simbolul lumii occidentale, de care anumite curente, tendințe și forțe – mai ales comunismul – încercau să-i izoleze pe români.

De mare importanță pentru noi a fost și modelul german și germanofon, pre­luat inițial de ardeleni, dar nu numai de ei. Titu Liviu Maiorescu, cu studii înalte la Viena, Berlin și Paris, a fost un astfel de vector. Eseul său În contra direcției de astăzi în cultura română demonstrează ce ar putea să însemne cultura română, dacă ar fi înscrisă în contextul european de dezvoltare și într-o anumită rigoare de extracție germană. Maiorescu este cel dintâi care a observat și relevat invazia de forme culturale străine care nu se potriveau deloc fondului autohton rămas în urmă. Criticul a înțeles și a teoretizat nevoia de orientare spre Occident a românilor nu pe baza imitației simple, ci a fondului nostru roman, a rădăcinilor apusene implantate în Dacia odată cu sigiliul Romei. De la Heliade Rădulescu – primul președinte al Academiei Române – cu al său îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!“, până la Maiorescu este o cale care comprimă secole de evoluție, o cale care, de la privilegierea cantității operelor elaborate în românește, ajunge la calitatea lor, la corelarea lor cu marile curente europene. De la Maiorescu am învățat cum se fac instituțiile unei țări și chiar geniile ei. Prin „Junimea“, Maiorescu a dat „direcția de astăzi în cultura română“ și a făcut-o de la Iași, unde, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se plămădea cultura modernă românească, se coceau modelele, adică clasicitatea noastră. Direcția preconizată de marii oameni de știință și de cultură români, de la Renaștere încoace, a fost fortificată cu argumente solide de către Academia Română, care, de peste un secol și jumătate, consacră valorile intelectuale de vârf și promovează cercetarea și creația de nivel european.

de Acad. Ioan-Aurel POP – Președintele Academiei Române

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022