Poate că nu întâmplător se pare că un jurist, M.T. Cicero, este cel care a folosit pentru prima dată cuvântul „cultură” cu referire la spiritul uman, într-o frază rămasă celebră: „Oricât de fertil ar fi un teren, nu poate fi productiv fără a fi cultivat și același lucru se poate spune și despre un om în lipsa educației”. Evoluția semantică a încărcat apoi acest termen teh­nic și descriptiv cu dimensiuni simbolice, prescrip­tive și estetice. Începând cu veacul al X-lea, umaniștii îl utilizează într-un sens figurat, iar în Secolul Luminilor aceasta se referă la dezvoltarea funcțiilor spirituale prin studii și exerciții pre­lun­gite, precum și la acquisul rezultat din munca intelectuală. Enciclopediștii au apro­fundat distincția dintre natură și cultură, insistând asupra distanței pe care umanitatea a construit-o în raport cu lumea animală. În fine, în secolul al XIX-lea apare percepția colec­tivă a termenului de „cultură” și are loc afirmarea sa în plan conceptual.
Polisemic prin chiar originile sale, conceptul acoperă în prezent diverse semnificații, toate le­gate global de construirea sensului și semnifica­țiilor proprii, al căror număr a crescut de-a lungul timpului.
Din asemenea perspective generale, dar în absența unor preocupări sistematice și cu rezultate reprezentative în această privință, conceptul de „cultură juridică” rămâne încă la stadiul de pro­s­pec­tare și forjare a semnificațiilor sale definitorii, general acceptate. Păstrându-ne în termenii diho­to­miei tradiționale între sistemele de drept domi­nante – de drept civil, romano-germanic, conti­nen­tal și, respectiv, anglo-saxon, de common-law –, putem detecta evoluții semnificative în domeniu.
Considerând dreptul un fenomen care cu­prinde un ansamblu de discursuri, în cadrul că­ruia se distinge între aspectul normativ – sistemul de reglementări juridice – și cel teoretic – doc­trina, știința dreptului –, aceasta exprimând opinii asupra primului, pentru a ține seama de diver­sitatea respectivelor discursuri și practicile care le sunt asociate (mai mult sau mai puțin explicit), literatura anglo-americană folosește în ultimele decenii expresia de cultură juridică.
Astfel, în anii 1970, L. Friedman a propus spre analiză atât cultura profesioniștilor dreptului (magistrați, avocați, profesori universitari), cât și cultura juridică populară, a profanilor (lay people). Câteva decenii mai târziu, R. Cotterrel promo­vează o abordare mai centrată pe profesiile drep­tu­lui și mai sensibilă la aspectul ideologic al acestor culturi juridice.
În Franța, expresia „cultură juridică” apare în literatura în materie în prima jumătate a veacului al XIX-lea, a fost asiduu popularizată în perioada interbelică și este folosită astăzi, fără a fi însă definită cu adevărat, într-o dispută „naționalistă”, de apărare a identității țărilor de drept civil în fața ofensivei sistemului mondializant de common-law. Într-o perspectivă clasică, ea vizează relevarea evoluției normelor (codurilor, legilor, jurisprudenței, ceea ce constituie dreptul în fiecare epocă determinată) și a gândirii juridice (doctrina, filosofia ori teoria dreptului, în dezvoltarea lor specifică).
Într-un efort de generalizare și într-o primă abordare, conceptul poate fi înțeles ca raportându-se la un ansamblu de practici și de deter­minanți sociali, religioși, istorici și lingvistici care contribuie la emergența unui sistem juridic. Cultura juridică poate fi definită astfel lato-sensu și cu repere generale ca „un ansamblu de postulate comune care orientează raționamentul, valorile și percepțiile unui grup social acționând în do­meniul dreptului”. Aceasta cuprinde, de asemenea, simbolurile și aspec­tele nonverbale subadiacente vieții juridice. Altfel spus, cultura juridică reprezintă, în acest sens, totalitatea „non-drep­tului”, din cadrul dreptului.
Dintr-o perspectivă „pozitivistă”, în sensul centrării mai ales pe re­gle­mentarea juridică și rolul său social, așa cum afirma J. Carbonnier, „dreptul este el însuși o cultură” și, în orice caz, un fenomen cultural făcând parte, astfel, din cultura generală. Cu titlu generic, există o cul­tură juridică și practic se afirmă tot atâtea câte popoare sunt, noțiunea în sine fiind strâns legată de etnologie. De altfel, potrivit opiniei aceluiași autor, chiar un popor zis arhaic, al cărui drept ni se pare barbar, posedă o cultură juridică, înțelegând prin aceasta caracterele prin care propriile cutume (obiceiuri) se diferențiază de celelalte.
Există apoi o cultură juridică populară, care cuprinde o serie de ele­­mente comune ca, de exemplu, nevoia înscrisului ca suport al angaja­mentului (exprimată la noi prin proverbul „ai carte, ai parte”, interpretat adesea, din păcate, în sensul de avantaj al știutorului de carte, avidului de învățătură), obsesia simetriei (nimic nu-i mai rațio­nal ca a desface un raport juridic în formele cu care s-a încheiat, de exemplu în privința contractului mutuus consensus, mutuus dissensus) ș.a.
Dar, în mod curent, termenului de cultură juridică i se conferă un sens calitativ, chiar elitist, vizând fie calitățile personale ale unui jurist, fie calitatea operelor, ideilor unei epoci.
Din această perspectivă, surprinderea unei definiții a culturii juridice rămâne dificilă. Cum remarca același J. Carbonnier, printre analiști unii preferă să favorizeze forma (precum concizia și calitatea stilului judiciar, vorbindu-se astfel de elegantia juris), alții acordă prioritate elementelor ce țin de fond (apreciind, de pildă, modul de expunere și motivare al unei hotărâri judecătorești relevante).
După cum uneori se poate sesiza mai bine ce ar reprezenta aspecte ale unei culturi juridice prin perceperea și denunțarea a ceea ce e con­­trariul acestora, mărturiile (dovezile) inculturii juridice. În perioadele de tranziție ori revolute, cei chemați să elaboreze și mai ales să aplice legea s-au abătut de la seva sa culturală până la a produce și reproduce practici și norme reprezentând mai degrabă o negare a spiritului dreptului și al justiției. Nu în ultimul rând, există, în mod evident, o estetică a dreptului, ce poate fi percepută în discursul juridic și exprimată prin cuvintele folosite și/sau modul de expunere a ideilor vehiculate (ordonare, sime­trie, sublinieri…).
Ca parte componentă a culturii generale, dreptul poate participa la dezvoltarea sa prin diverse forme, precum cele aferente literelor și arte­lor. Din toate timpurile viața juridică a furnizat subiecte scriito­rilor și artiștilor; mesajul artistic a împrumutat din substanța moral-socială a ca­zu­lui juridic și a transformat-o în factor de remodelare a comporta­mentului uman individual și influențare a atitudinilor colec­tive. Orice reglementare legală apără valori, le impune și prin aceasta contribuie la adaptarea și dezvoltarea lor într-o societate dată. Sociali­zarea individului, supus de la concepere și până dincolo de moarte la o serie de cerințe și exigențe consacrate de reglementări legale pre­cise și diverse, trece astfel printr-o indispensabilă juridicizare.
Într-o perspectivă mai specializată, „cultura juridică”, a dreptului în general, cuprinde, într-o evoluție istorică mai mult decât bimile­nară, elemente diverse: reglementări, jurisprudență, teorie ș.a., re­unite într-un ansamblu coerent prin semnificațiile valorilor pe care le exprimă și în­cearcă să le promoveze și să le înfăptuiască implicațiile practice. În acest context, este de subliniat că o bună perioadă dreptul a fost considerat o parte inseparabilă a cunoașterii și reflexiei umane. Mulți dintre marii filosofi (de la Aristotel la Hegel, de pildă) nu au putut să-și imagineze opera ca desăvârșită fără a fi elaborat și o doctrină a dreptului și puțini sunt jurisconsulții reprezentativi care nu au avut preocupări filosofice (cazul lui Cicero numărându-se printre cele ilustrative în acest sens). De altfel, nu ar părea prea exagerată afirmația că la o anumită epocă dreptul putea fi considerat uera philosophia. După această vârstă filosofică, dreptul și-a definitivat propria-i cultură juridică, parte componentă a culturii generale, tot mai diversă, dar și mai interdependentă, constituită dintr-un sistem de cunoștințe aparținătoare disciplinelor dogmatice, empirice (istoriei și filosofiei) și filosofice.
Caracterizat de receptarea dreptului occidental, cu precădere francez, secolul al XIX-lea românesc este secolul în care cultura juridică reprezintă o parte mai curând marginală a culturii naționale, cu excepția Transilvaniei, unde argumentele desprinse deopotrivă din teoriile dreptului natural și cele ale școlii istorice din Germania sunt puse în serviciul afirmării identității naționale române. Dimpotrivă, în Principa­tele Române și apoi în Regatul României, dominația culturală a Junimii face din noul drept românesc unul dintre exemplele favo­rite ale ilustrării tezei formelor fără fond. Pe de altă parte însă, for­mația juridică a majorității oamenilor politici români și a unei impor­tante părți a elitei culturale însăși („pătura supra­pusă” despre care scria Mihai Eminescu în articolele sale din „Timpul”) a fost indirect determinantă pentru întreaga dezvoltare a culturii naționale româ­nești, o cultură care nu se putea forma decât în contextul general al formării institu­țiilor sociale. Atunci s-au pus însă bazele vecto­rilor de propagare și cristalizare a culturii juridice române moder­ne: marea reformă legislativă aferentă pri­mei codificări majore (1864-1866), structurarea jurisprudenței aferente, fondarea facultăților de drept de la București (1859) și Iași (1860) și întemeierea Societății juridice (corespondentul „Junimii” în domeniul dreptului) și a presei juridice naționale (mai întâi, în 1871, a revistei „Dreptul”, urmată în 1891 de „Curierul judiciar”). Doctrina se manifestă la stadiul inițial al exegezei marilor coduri și comentariilor actelor normative mai importante, cu puternice importuri străine, în așteptarea marilor sinteze, cu am­prente de originalitate.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, cu precădere după Primul Război Mondial, această situație se modifică radical. Prin tratate, comentarii și, nu în ultimul rând, revis­tele de specialitate, a căror apariție era deja consolidată, doctrina juridică româ­nească se structurează și dobândește prestigiu cultural, iar consolidarea profesiilor juridice le conferă magistraților și avo­ca­ților prestigiu social și, nu în ultimul rând, economic. În condițiile în care problemele structu­rale ale României Mari nu mai puteau fi abor­date fără recursul la identitatea normativă a societății românești și la rolul pe care dreptul însuși trebuia să îl joace în reașezarea de după marele război, problemele dreptului românesc modern devin parte a marilor dezbateri culturale. Dintr-un ansamblu de cunoștințe tehnice rezervate unei pături înguste de specialiști, cultura juridică devine acum cu adevărat parte a culturii naționale, iar dreptul românesc – a cărui formare fusese deja studiată în­de­lung și controversat de către isto­rici – dobândește o relevanță culturală de prim ordin. Ajunsă la maturitate, doctrina juridică românească devine capabilă să intre în dialogul internațional de idei, iar jurisprudența ajunge la soluții îndrăznețe, cu profunde implicații novatoare și chiar cu rezonanțe în dreptul comparat, precum cea privind controlul jude­că­toresc al constituționalității legilor (1912). Reunificarea juridică a spa­țiului isto­rico-geografic românesc a generat noi preocupări teoretice, unifor­mizări normative, jurispru­dențiale și de practici juridico-culturale, iar progresele generate în domeniu au permis primele dezvoltări semnificative de filosofie și gândire juridică românească. În acest context, apar primele contribuții românești majore la știința dreptului penal (V.V. Pella) și practica dreptului internațional (N. Titulescu).
Această evoluție atât de promițătoare – ca de altfel întregul parcurs istoric al României – va fi întreruptă în mod brutal prin instau­ra­rea regimului comunist după 1947. Dreptul devine un simplu instrument al instaurării, menținerii și exercitării puterii politice totalitare, iar doctrina juridică o simplă componentă a discursului politico-ideologic unic, nu doar rupt de realitatea socială, ci și îndrep­tat de-a dreptul împotriva aces­tei realități, care trebuia înlocuită cu noua „societate socialistă multi­lateral dezvoltată”. Oricât de salutare pentru salvgardarea unei minime consistențe interne a dreptului românesc, eforturile specialiștilor de a prezerva în cadrul doctrinei un domeniu autonom al tehnicii juridice au contribuit și ele, aparent paradoxal, la regresul culturii juridice româ­nești, dreptul pierzându-și aproape în totalitate prestigiul cultural pe care și-l dobândise în perioada interbelică. Regresul înregistrat în acest mod a fost major pentru știința și cultura juridică românească, cu prețul dureros al unei întârzieri greu recuperabile în planul evoluțiilor ideilor și prac­ticilor culturale.
Care ar putea fi perspectivele secolului XXI? Din multe puncte de vedere, drumul parcurs astfel de dreptul românesc pare a fi asemă­nător celui din secolul al XIX-lea: delimitare față de dreptul perioadei ante­rioare, receptare masivă a unor reglementări și cunoștințe pre­pon­derent tehnice din Occident, edificare doctrinară și instituțională masivă, cel puțin sub aspect cantitativ. Ca și atunci însă, integrarea acestui drept în dezbaterile culturale privind identitatea societății ro­mânești – dincolo de imitațiile superficiale și politic corecte ale ideo­lo­giilor human rights încă la modă – și asimilarea lor corespun­zătoare se lasă încă așteptată. Și lucrul cel mai important, construirea noii cul­turi juridice românești presupune, înainte de toate, reînnodarea tra­diției, recuperarea timpului pierdut și un efort creator de dezvoltare și afirmare identitară, în paradigmele inte­grării unional-europene și afirmării fenomenului mondializării. O provocare majoră deopotrivă a vieții juridice și a societății românești.
În orice caz, dreptul la cultură și cultura juridică reprezintă astăzi repere majore ale identității naționale și punți indispensabile în concertul popoarelor într-o lume mondializată.
Prof. univ. dr. Mircea DUȚU