Cultura emoţională a profesorului constituie o subdimensiune a dimensiunii expresive a culturii sale pedagogice. Este o subdimensiune importantă care devine activă: a) alături de celelalte subdimensiuni ale dimensiunii expresive (cognitivă; motivaţională, volitivă, caracterială); b) în contextul raportării dimensiunii expresive la: b-1) dimensiunea materială a culturii profesorului, generată la nivelul relaţiei existente între produsele activităţii sale pedagogice (de educaţie, instruire, orientare şcolară, management al clasei de elevi etc.) şi cultura sa pedagogică generală, specifică, practică; b-2) dimensiunea instituţională/ organizaţională a culturii profesorului, creată şi perfecţionată continuu în cadrul sistemului şi al procesului de învăţământ, şcolii ca unitate de bază, clasei de elevi etc.
Perspectiva istorică, necesară pentru abordarea pedagogică a conceptului de cultură emoţională, implică realizarea unor „deli­mitări terminologice în universul afectivităţii” (Maia Cojocaru/ Borozan, op. cit., pp. 21-47). Această perspectivă permite evidenţierea celor două orientări, afirmate în anii 1990, care pun accent pe inteligenţa emoţională şi/sau pe cultură emoţională. Convergenţa lor poate conduce la „o nouă paradigmă a educaţiei bazată pe inteligenţa emoţională”, integrată la nivel de cultură emoţională – „cheia succesului atât în domeniul personal, cât şi în viaţa profesională”.
Inteligenţa emoţională „demonstrează necesitatea armonizării coeficientului de inteligenţă (IQ) şi a coeficientului de emoţionalitate (QE) care contribuie la diminuarea sau chiar eliminarea tendinţei de „exagerare a importanţei raţionalităţii în dauna sensibilităţii”, tendinţă cu consecinţe negative în orice domeniu social, dar mai ales în contextul pedagogic specific activităţii profesorului.
Cultura emoţională a profesorului, subcomponentă a culturii sale pedagogice (psihologice, dar şi sociale), este reflectată în „unitatea dimensiunilor intrapersonală şi comunicativ-relaţională”. Ca şi concept pedagogic, oferă „o semnificaţie mai largă” universului afectivităţii, dezvoltat în plan profesional şi general-uman. Conţinutul său reprezintă, astfel, „o combinaţie de calităţi şi capacităţi emoţionale, comunicative, reglatorii personale ce asigură conştientizarea” şi valorificarea pozitivă „a stărilor şi sentimentelor proprii şi ale altora”.
Funcţia generală a culturii emoţionale este cea de valorificare optimă a inteligenţei emoţionale la nivel de „competenţă emoţională – o metacompetenţă care integrează componentele emoţională, intelectuală şi reglatoare ale psihicului uman, convertite în procesul de realizare a scopurilor profesionale şi aspiraţiilor personale” (ibidem, p. 34, apud, G.B. Iusupova, 2006).
Structura culturii emoţionale a profesorului, determinată de funcţia sa generală, angajează interacţiunea necesară pedagogic între: a) componenta motivaţională (interese, convingeri, orientări valorice profesionale); b) componenta intelectuală (potenţialul cognitiv al personalităţii, reflectat, susţinut, perfecţionat şi la nivel de conţinut afectiv); c) componenta comportamentală (exprimată afectiv la nivel de conduită deontologică, didactică şi extradidactică) (ibidem, pp. 32, 33, apud. G.A. Iastrebova, 1998).
Într-o altă interpretare, structura culturii emoţionale a profesorului poate fi propusă, fixată pedagogic la nivelul interdependenţei necesare între componenta:

1. a) cognitivă – cunoştinţe despre dezvoltarea psihică, în general, despre evoluţia experienţei afective, în special;
2. b) empatică – capacitatea de transpunere a mesajelor didactice ale profesorului la nivelul de înţelegere, dar şi de motivare şi susţinere afectivă, ale elevilor;
3. c) (auto)reflexivă – capacitatea de înţelegere a propriilor atitudini (afective, motivaţionale, caracteriale);
4. d) motivaţională – capacitatea de interiorizare a intereselor şi trăirilor emoţionale, la nivel de convingeri deontologice şi de ideal profesional;
5. e) (auto)reglatorie – „capacitatea de a monitoriza emoţiile personale, de a determina cauzele dificultăţilor, de a elabora strategii de schimbare a conduitei, de a provoca emoţii pozitive” (ibidem, pp. 35, 36, apud, T.A. Paşko, 2007).

Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA