Cu doi ani înainte de momentul inaugural terminologic-conceptual al noţiunii de ecologie (Haeckel, 1866), în 1864, era publicată de diplomatul, juristul şi geograful american George Perkins Marsh (1801-1882) lucrarea întemeietoare pentru cultura ecologică savantă şi populară care avea să se cristalizeze odată cu Ecologia ca ştiinţă şi practică socială, într-o ecuaţie unitară şi pluri­valentă. Este vorba de tratatul intitulat Man and nature, or Physical Geography as Modified by Human Action, în care degradările multiforme ale naturii consecutive dezvoltării societăţii noastre, după antichitatea cea mai profundă până astăzi, sunt denunţate şi analizate în detaliu şi în care se găseşte enunţată, pentru prima dată, ideea că, prin opoziţie cu catastrofele naturale (precum o erupţie vulcanică sau o tornadă), acţiunea oamenilor poate provoca distrugeri şi să busculeze echilibrele naturale în mod aproape ireversibil.
Demersul şi ideile sale au fost continuate de autori precum L. Hyde Bailey (1858-1954),

1. Temple Hornaday (1854-1937) şi G. Pinchot (1865-1946) care, în lucrările lor, sub o formă sau alta, au adus contribuţii semnificative la consoli­darea cunoaşterii şi dezvoltarea culturii ecologice, fiecare de pe poziţii şi din perspective diferite: primul de pe poziţia de cofondator al Societăţii americane de horticultură, în cadrul căreia a lansat ideea valorii intrinseci a lumii naturale, secundul din calitatea de director al Parcului zoologic din New York, în virtutea căreia s-a preocupat de protecţia speciilor de animale, pe care dorea să le pună la adăpost de comerţul liber, preconizând o interzicere selectivă a vânătorii într-o epocă în care aceasta reprezenta un sector deosebit de profitabil, şi cel de-al treilea pe baza funcţiilor ocupate în cabinetele ministeriale ale timpului şi cea de şef al Serviciului american al pădurilor, de unde a elaborat o politică naţională de gestiune şi de conservare a resurselor naturale, într-o perspectivă deliberat orientată spre viitor şi generaţiile următoare.

Dar personalitatea majoră a environmentalis­mului american, deopotrivă figura tranziţiei care recapitulează şi sintetizează cultura ecologică a secolului trecut şi persoana care, prin opera sa, personifică imaginea profetului care deschide o cale de reflecţie inedită şi inaugurează o nouă vârstă a gândirii rămâne, fără îndoială, Aldo Leopold (1887-1948), cu lucrarea sa cea mai reprezentativă, Almanach d’un comté des sables, apărută în 1949. În scrierile sale, pe lângă aspecte concrete ale protecţiei naturii (precum eroziunea solului, spaţiile ameninţate, gestionarea pădurilor), sunt abordate probleme teoretice, printre care cele vizând noţiunea de ceea ce denumim astăzi conştiinţă ecologică sau conceptul de land ethic, adică o etică a comunităţilor biotice în ceea ce ele au teritorializat, în cadrul cărora omul apare ca un element printre altele.
Câteva momente de răscruce ale ştiinţei, conştiinţei şi culturii ecologice se impun a fi evocate în acest context, fie şi telegrafic. La începutul veacului trecut, chimistul rus W. Vernadsky (1863-1945), elaborând conceptul de biosferă, vedea viaţa biologică ca o forţă geologică colosală, alături de litosferă şi creând tehnosfera. Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955) a împărtăşit aproape aceeaşi viziune, cu înlănţuirea litosferă–biosferă–tehnosferă–noosferă, însă una întemeiată pe convingeri şi valori spiritualiste. Dar Teilhard misticul (pus la index de Vatican pentru adeziunea sa la darwinism!) şi Vernadsky materialistul (respectat în calitatea sa de „părinte al ştiinţei” sovietice) se vor întâlni la Paris, cu ocazia conferinţelor ţinute la Sorbona, în perioada 1922-1925, de savantul rus, entuziasmând prin ideile sale, preotul cercetător. Numai că pentru acesta din urmă scara evoluţiei cosmice materiale descrisă de colegul său venit din est nu reprezenta decât partea vizibilă a unui plan divin mult mai subtil. Francezul era deja autorul unui anumit număr de descoperiri de paleontologie animală, înscriindu-se astfel în concepţia evoluţionistă a proceselor vii. Contrar marii majorităţi a confraţilor săi, el era convins că arborescenţa viului nu pleca de undeva fără importanţă, dintr-un hazard absolut, ci convergea spre un „Punct Omega”. O viziune care depăşea în mod evident ştiinţa, pentru a se înscrie într-o metafizică cristică.
Această abordare de o „complexitate-conştientă” crescândă – nuanţată şi post-modernizată de contribuţii contemporane remar­cabile, precum cea a lui Edgar Morin – Terra-mamă, cu biosfera şi tehnosfera sa umană inspiră şi susţine o cultură ecologică specială.
Într-adevăr, paralel cu dezvoltarea ecologiei ştiinţifice şi în condiţiile afirmării curentului fondat de W. Vernadsky, odată cu elaborarea de către britanicul J. Lovelock a „ipotezei Gaia” (1974) a început să apară o literatură inclasabilă, care atrăgea atenţia publicului asupra pericolelor exploziei demografice, extincţiei masive a speciilor de animale şi vegetale, epandajul pesticidelor asupra culturilor agricole etc., care a precipitat într-un anumit fel conştientizare ecologică mondială. Putem cita, în acest sens, autori precum Rachel Carson (1907-1964), Barry Commoner ori Paul Ehrlich care, prin lucrările lor, cu un larg impact asupra opiniei publice, au îndeplinit rolul de principali „tireurs d’alarmes”, whistleblowers şi au furnizat apariţia unor iniţiative mondiale, cu un puternic impact în planul opiniei publice, precum Ziua Pământului – Earth Day (instituită în 1970 şi celebrată, de atunci, în fiecare an, la 22 aprilie) şi constituirea mişcărilor civico-politice vizând apărarea mediului.
Alături, dar în interdependenţă cu asemenea evoluţii, s-a cristalizat şi afirmat şi ecologia culturală (cultural ecology), înţeleasă ca o teorie care studiază relaţiile dintre societăţile umane şi mediul lor, cu scopul de a descoperi în ce măsură comportamentele şi modul de viaţă al oamenilor este modelat de către condiţiile de existenţă. Această abordare iniţiată în anii 1950-1960 prin lucrările lui Julien Steward (1902-1972) va da naştere la curente de gândire precum: antropologia ecologică, materialismul cultural, dar va inspira şi numeroşi arheologi, în special partizanii „noii arheologii” sau „arheologiei procesuale”.
În concepţia fondatorului său, ecologia culturală se ocupă cu studiul proceselor prin care societăţile se adaptează mediului lor şi, astfel, se rupea de ideea unei evoluţii unilaterale a omenirii potrivit căreia toate societăţile, oricât de diferite ar fi ele, vor urma acelaşi drum spre civilizaţie. Se năştea astfel teza societăţilor diferite şi diferenţiate prin faptul implantării lor în medii diferite, respingându-se perspectiva ascensiunii unei omeniri unice, uniforme, cu stadii mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Desigur, ecologia culturală are limitele sale teoretice şi ale acţiunii practice, dar ideea particularizării societăţilor şi în funcţie de mediul lor de existenţă rămâne un element, un drept câştigat pentru cunoaştere, cu implicaţii evidente pentru fenomenul actual al mondializării.
La intersecţia unor atari multiple surse culturale, religioase şi disciplinare a apărut şi s-a afirmat etica de mediu, la începutul anilor 1970, ca un nou câmp de investigaţie filosofică menit să determine condiţiile de percepţie legitimă a comunităţii de fiinţe şi de entităţi, în cadrul căreia şi faţă de care omul trebuie să-şi asume responsabilitatea protecţiei mediului natural.
În contextul filosofiei anglo-saxone în care a apărut, etica mediului a fost la începuturi o formă de etică aplicată domeniului particular al mediului, ocupând un loc alături de etica aplicată a afacerilor, a întreprinderilor şi alte etici de acompaniament al dezvoltării industriale.
Dar, spre deosebire de acestea din urmă, ea a fost rapid predispusă la o mai mare radicalitate şi nu s-a preocupat exclusiv de condiţiile de punere în aplicare a diverselor teorii normative disponibile, în favoarea unui chestionar privind condiţiile sub care o morală ca atare poate să se constituie, tipului de obligaţii pe care ea socoteşte să le prescrie, genului de dovadă pe care suntem în drept s-o aşteptăm din partea sa, ajutorului pe care poate să-l aducă în procesul de decizie, criteriilor pe care trebuie să le satisfacă o fiinţă ori o entitate pentru a face obiectul unei consideraţii morale etc.
Cunoştinţele construite în 150 de ani de ecologie de oamenii de ştiinţă constituie un soclu şi pentru acţiunea organizaţiilor militante, precum Sierra Club, World Wildlife Fund (WWF), Friends of the Earth şi celelalte care au apărut începând cu anii 1970. O definiţie şi o caracterizare a ecologismului s-a format şi impus rapid. Ecologiştii înţeleg să se distingă de naturalişti, „protectori ai naturii” şi alţi environmentalişti prin preocuparea lor de a ajunge la cauzele prime ale distrugerii naturii şi de a formula o alternativă globală de societate. A lua poziţie faţă de aceste cauze era ceva ce naturaliştii interziceau în numele neutralităţii ştiinţifice ori, într-un mod mai pragmatic, alături de asociaţii, în scopul de a nu ignora un câmp sau altul în caz de alternanţă democratică.
Ecologul este util, dar nu suficient; se impune a se ajunge la nivel politic, în sensul primar de gestiune a problemelor cetăţii, ale societăţii. De acum ecologia trebuia să ia un alt nume şi, după cum se vorbeşte de capitalism şi de socialism, trebuie să se discute şi de ecologism.
Şi, în consecinţă, cel care adoptă ecologismul ca mod de a gândi şi de a fi este un ecologist. Ecologia instalată apoi în politică prezintă candidaturi, se instituţionalizează, obţine ministere şi votează legi. Se vorbeşte de „noi mişcări sociale”, în contrast cu lupta de clasă, de societăţi post-industriale şi de valori post-materialiste. Acţiunile militante ajung la construcţia de parcuri naturale, permit stoparea realizării anumitor autostrăzi şi la a închide centrale nucleare, de a reglementa activităţile de înalt risc… Ecologia intră în întreprinderi sub formă de noi pieţe, parteneriate, de reglementări ori de relaţii… Protecţia naturii, rezultată din lupta împotriva vătămărilor, se inserează puţin câte puţin în întreaga economie – deşeuri, energie, materiale, reciclaj, comunicaţii… Ecologismul se instalează în mod crescând în cotidian, cu produse bio şi grija marilor spaţii şi a materialelor „naturale”.
A fi „ecologist” devine un mod de a gândi, a te comporta, a privi lumea, a exista…
Eticile mediului, aşa cum s-au dezvoltat ele la sfârşitul secolului al XX-lea, sunt astăzi, în primul sfert al secolului al XXI-lea, ameninţate de două evoluţii care le obligă să se redefinească.
Este vorba mai întâi de globalizarea crizei ecologice, printre care problema încălzirii globale şi a schimbărilor climatice reprezintă simptomul cel mai evident şi mai preocupant.
Or, eticile de mediu sunt esenţialmente etici locale – etici ale wilderness, fenomene esenţialmente locale ori etici de inspiraţie bioregională de genul celor descrise şi promovate de B.G. Norton, potrivit cărora aparţine fiecărei comunităţi locale a decide, în ultimă instanţă, ceea ce acestea vor să transmită generaţiilor viitoare şi deci de a da propria sa definiţie a ceea ce trebuie să fie o dezvoltare durabilă. Apare astfel nevoia afirmării unor principii universale ale politicilor şi reglementărilor juridice de mediu, dezvoltarea unor concepte precum cel de comunitate globală, promovarea unor abordări în care mondialul să se regăsească în local, iar acesta din urmă să se exprime pe cât posibil şi la nivelul primului.
Este vorba apoi de o recentrare a crizei asupra problemelor umane, ceea ce este la rândul său o consecinţă a adoptării ca un cuvânt de ordine a dezvoltării durabile, aşa cum a fost ea definită, în 1987, prin Raportul Brundtland şi proclamată prin Declaraţia de la Rio (1992), unde este vorba mai puţin de „natura” înţeleasă ca un fel de sanctuar, unde arborii şi animalele trebuie să găsească condiţiile unei vieţi libere şi originale, ci mai ales de „o nevoie de mediu”, de supravieţuire a omului ca specie între specii şi a actualei formule de viaţă pe planetă.
Aşadar, cultura ecologică, apărută iniţial ca una preponderent ştiinţifică, deţinută apoi mai ales la nivelul elitelor, a devenit în ultima jumătate de secol una populară, colectivă şi individuală. Parte inseparabilă a culturii generale a omului contemporan, ea reprezintă deopotrivă premisa şi consecinţa unei conştiinţe ecologice, a existenţei specifice a omului în cadrul naturii din care face parte inseparabilă.
Prof. univ. dr. dr.h.c. Mircea DUTU