Cui îi e frică de tehnologie?

Cui îi e frică de tehnologie?În anii ’90, învățam la unul dintre liceele cu pretenții și „de tradiție“ din București, însă materialele didactice erau la fel ca în toate școlile din România, adică inexistente. La geografie, foloseam hărțile prăfuite pe care le mai folosiseră multe generații înaintea noastră. Eram într-o clasă de matematică-fizică, singurul „material didactic“ din laboratorul de fizică pe care mi-l amintesc era celebrul pendul, în rest ne îndopau cu teorie, am urât științele exacte pentru că niciodată nu le-am descoperit și o latură practică. La biologie, îmi amintesc câteva păsări împăiate, grotești și un schelet. În sala de sport, ți-era și frică să te atingi de saltelele rupte și zdrențuite de prin anii ’70 probabil, de aceea fetele chiuleau masiv de la sport, iar băieții jucau baschet în curte, uneori își aduceau și mingea de acasă. Ca să nu mai vorbim de biblioteca liceului, care nu mai văzuse cărți noi de la colecția Literatura pentru toți. Aveam și o oră de informatică pe săptămână, o noutate absolută în programă. În laboratorul de informatică tronau niște calculatoare Spectrum (dacă le mai ține cineva minte…), învățam să programăm în Basic, un alfabet chinezesc pentru mulți dintre noi, mai bine ne descurcam cu latina. Ulterior, probabil când s-au mai cumpărat niște calculatoare noi, clasele de matematică-fizică s-au transformat în clase de mate-info, nu știu ce s-a ales de generația care a urmat și câtă informatică a învățat într-adevăr în acel laborator. Primul calculator „normal“ pe care l-am văzut în viața mea a fost un Pentium în laboratorul de limbi străine, donat școlii de niște profesori americani care, culmea!, era conectat și la internet. O pagină web se încărca într-o oră, dar n-avea nicio importanță, computerul ni se părea tuturor o minune a tehnicii și civilizației, stăteam la coadă doar ca să-l atingem. De altfel, tot ce se întâmpla în laboratorul de limbi străine era cu zece ani în viitor și înaintea sistemului de învățământ încremenit în proiect și fără niciun proiect, de fapt, din anii ’90, și asta datorită unei profesoare de engleză excepțională care ulterior a devenit și directoarea liceului și pe care aș vrea să o pomenesc aici pentru că îi sunt recunoscătoare pentru multe – Adriana Țepelea. Ea înființase niște clase experiment de „intensiv engleză“, ea stabilise contacte cu profesori și școli din străinătate, ne vizitau profesori din State și din UK, așadar aveam ore de engleză cu vorbitori nativi, plus orele ei care erau total diferite de celelalte, pentru că erau vii și interactive. Toată engleza pe care o știu acum și cu care mă descurc binișor pe la workshop-uri de film sau festivaluri (nu am avut un talent special pentru limbi străine), am învățat-o în anii de liceu, în acea clasă de „intensiv engleză“, la orele doamnei Țepelea.

de Adina POPESCU – scriitoare și jurnalistă

Articolul integral poate fi citit în numărul 13 al revistei Tribuna Învățământului