10 din 100 de mame din România au sub 19 ani. Suntem fruntașii UE, alături de Bulgaria, la numărul de adolescente însărcinate. Avem tinere răpite și abuzate care-și dau mai apoi foc. Avem fetițe de zece, unsprezece ani care trec prin experiențe inimaginabile și care nu îndrăznesc să mărturisească nimănui agresiunea. Avem băieți de doisprezece, treisprezece ani care participă la violuri colective și nu sunt blamați de comunitate. Avem copii abandonați de mame minore. Avem în fiecare clasă de gimnaziu mare sau de liceu episoade repetate de hărțuire a fetelor, nu doar verbală, ci și fizică. Avem abandon școlar cauzat de maternitate. În ciuda acestor lucruri, educația sexuală în țara noastră a fost materie obligatorie doar în intenție și pentru mai puțin de două luni. A fost gâtuită pudibond de vajnici parlamentari care, în loc să-și pună țărână-n cap din cauza statisticilor și să ia măsurile de rigoare, au decis că astfel de discuții trebuie purtate în familie, ferit, cum au fost și până acum. La școală se poate preda cel mult educație sanitară, dar numai cu acordul scris al părinților.

Dincolo de ideea absurdă de a-i cere unui părinte să semneze pentru o disciplină de care orice copil are nevoie, e înmărmuritoare ipocrizia decidenților. Oare s-au gândit ei măcar o clipă la jungla în care se află copiii când vine vorba de sexualitate? Încă de la câțiva ani, micuții sunt bombardați cu sugestii erotice. În majoritatea panourilor publicitare în care apar femei nuditatea parțială este un loc comun. Vitrinele magazinelor, afișele de tot felul, spațiul în care copiii se mișcă abundă de imagini care au conotații din sfera sexuală. Primele întrebări, inclusiv cele despre diferența anatomică, apar încă de la grădiniță. Și uneori cei mici aleg să le întrebe pe doamnele educatoare despre asta. Curiozitatea legată de minoritățile sexuale apare cam în primii ani de ciclu primar, iar uneori învățătorul este cel căruia i se pune întrebarea.

Oricine predă are mereu de-a face cu situații din sfera intimă, greu de abordat și, mai ales, foarte greu de limpezit când copiii care le încearcă sunt pe un teritoriu complet străin. Încă din primii ani de școală, fie că părinții au sau nu habar, majoritatea covârșitoare a celor mici este expusă pornografiei. Copiii pot ajunge genuin la ea, dar, cel mai des, sunt inițiați de cineva din anturaj. Cu alte cuvinte, primele comportamente sexuale apar la ei pe această cale. Probabil că sunt bune din moment ce guvernanții cred că nu e nevoie de educație sexuală. Odată descoperit „tărâmul“, nu doar că se continuă explorarea, dar se ajunge, de pildă, la vizionarea filmelor de acest gen în grup, chiar dacă interesații nu au mai mult de opt, nouă ani.

Lucrând de mulți ani cu copii de ­vârste diferite, am înțeles că singura metodă de a-i proteja este informarea și stabilirea clară a conduitei când vine vorba de sexualitate. N-o să uit niciodată cum mama unei fetițe de clasa a III-a a izbucnit în plâns când mi-a spus, e teribil, va trebui să am cu copilul meu o discuție pe care credeam c-o voi purta peste cel puțin trei ani. N-o să-l uit nici pe băiețelul care-n tabără nu știa că trebuie să fie atent la propria nuditate, nici pe copiii de clasa a doua pe care i-am găsit cu o colecție impresionantă de tăieturi din ziare cu fata de la pagina cutare, nici pe eleva care la 12 ani s-a filmat în posturi indecente, nici pe aceea care, la aceeași vârstă, și-a fotografiat colegele în timp ce-și puneau costumele de baie la înot și a difuzat imaginile-n online, nici pe pubera de 13 ani care a început să plângă, nu, nu mai știe ce să facă, colegii ei, băieți, o înghesuie indecent în fiecare pauză, nici pe fata care trimitea filme porno în grupul de WhatsApp, nici pe fata care s-a otrăvit, la șaisprezece ani, pentru că prietenul ei s-a dovedit o brută (abia terminasem facultatea, eram în primul an de predare), nici pe liceanul de clasa a XI-a care i-a scris unei fete de clasa a noua, după prima întâlnire, păi ce-am făcut, nu-mi mai pierd eu vremea cu tine, în astea două ore pe care le-am irosit prin parc aș fi rezolvat tot, cu orice fată. Iar fata mi-a spus mie, profesoarei, povestea asta, și nimănui altcuiva.

Cât despre guvernanții noștri care au folosit politic disciplina educație sexuală, nu-mi provoacă decât jenă. Cum au ajuns niște ignoranți să decidă cât tre­buie să știe sau nu copiii noștri legat de un aspect esențial al vieților lor? Cu speranța că nu-i totul pierdut și că nu peste mult timp se va face totuși educație sexuală și la noi, așa cum se întâmplă în țările civilizate ale Europei, l-am întrebat pe Doru Căstăian, profesor de filozofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin“, din Galați, cum vede el lucrurile acestea. De ce l-am ales ca erou al acestui număr? Pentru că este un profesor care nu trișează, e cald și apropiat, știe să-i facă pe liceeni să gândească, nu să reproducă, pentru că are simțul umorului, își iubește elevii și pentru că, de ce nu?, ne poate da și niște idei de bună practică. Eu chiar o să le propun liceenilor mei subiectele de dezbatere din răspunsul final.

Celălalt erou al meu din acest număr, unul de cursă lungă, este Mihaela Miroiu, un reper al lumii noastre intelectuale, atât prin volumele sale de cercetare feministă, de eseu filozofic, cât și prin cele de literatură propriu-zisă. Îi mulțumesc că mi-a permis să preiau fragmente din două postări pe care le semnează pe o rețea socială.

Încerc, cum spunea Kierkegaard, să gesticulez cu toată ființa mea

EROUL NUMĂRULUI

Doru Căstăian

Doru Căstăian iubește cărțile, tinerii și pisicile, deși nu neapărat în ordinea asta. Iubește de asemenea sportul, mai ales când îl privește la televizor sau când îl practică în imaginație. De asemenea, adoră berea și cartofii prăjiți și încearcă în fiecare zi să uite asta. Deși pare echilibrat în textele sale, scrie mai mult de nervi și când simte că are realmente ceva de spus. Nu crede în horoscop, el e vărsător, iar vărsătorii sunt mai sceptici. Speră că va prinde ziua când în România, la coadă la sifoane, se va citi Walter Benjamin. Chiar, mai există (cozi la) sifoane?

„Educația sexuală va trebui să fie chiar educație, nu simplă informare“

Lucrați cu adolescenți, știți care sunt problemele lor, educația sexuală predată în școală vi se pare a fi una dintre ele sau e doar un moft al țărilor mai civilizate?

Nu e un moft, e o nevoie reală. Eu nu disprețuiesc – ca alții – sensibilitățile conservatoare cu privire la sexualitate, dar nu cred că putem continua să pretindem că totul e sub control în lumea noastră educată tradițional când realitatea ne zguduie și ne trage de urechi în fiecare clipă. Lumea postmodern-globalizată este una care a slăbit semnficativ structurile sociale tradiționale – cum e și familia –, în vreme ce atitudinea față de sex și sexualitate a devenit tot mai relaxată. Adolescenții fac sex mai devreme și mai des decât o făceau părinții și bunicii lor și ar fi bine să fie cât mai informați. Pe de altă parte, nu trebuie să fim naivi și să credem că informația singură va rezolva integral problemele asociate sexualității, după cum informarea fumătorilor asupra riscurilor fumatului nu face minuni. Educația sexuală va trebui să fie chiar educație, nu simplă informare. Ea va trebui să vină la pachet cu educarea responsabilității și cu exersarea simțului moral.

Cum vedeți discutarea în parlament a Educației sexuale ca posibilă disciplină de studiu? Oare n-ar trebui ca astfel de decizii să le ia Ministerul Educației?

Ba da, cred că e inutilă și nejustificată trecerea prin Parlament. Ar trebui asumată de Ministerul Educației și inclusă într-o viziune coerentă.

Sunteți un profesor iubit, am văzut un film Recorder cu o oră de-a dvs., cum reușiți să-i cuceriți pe copii? Aveți vreo rețetă minune? De ce-i lăsați să vă contrazică?

Nu fac nimic deosebit. Le vorbesc firesc. Le zâmbesc. Nu-mi vărs nervii pe ei. Atunci când mă supăr pe ei le explic de ce. Le ofer scuzele mele atunci când greșesc. Le spun câteodată despre familia mea, nu cât să-i plictitesc sau să-i obosesc, ci cât să le arăt că sunt un om ca și ei, cu bucurii, cu supărări, cu spaime și speranțe. Mă străduiesc să îi învăț realmente câte ceva. Încerc, cum spunea Kierkegaard, să gesticulez cu toată ființa mea. Acesta nu este mereu un drum trimfal. Uneori e presărat cu amăreală și deziluzie. E un drum cu momente superbe și cu momente cumplite. Dar la final trebuie să simți că merită. E singurul sens pe care îl găsesc pentru termenul mult uzitat în ultima vreme, cel de „vocație“. Cât despre contrazis…, e incredibil ce bine a prins ingeniosul titlu al prietenilor de la Recorder: cum Dumnezeu să nu-i lași? Ce om în care a mai rămas o brumă de bun-simț ar putea să pretindă că e infailibil? Eu sunt educat în spirit filozofic, dezbaterea și contrazicerea sunt aproape automate și reflexe la mine. Asta încerc să le transmit și lor: uzul și arta dubiului.

„Într-o lume normală, profesorii n-ar trebui condamnați la donquijotism. Ar trebui să beneficieze de sprijinul unei societăți ceva mai corecte și mai normale“

Scrieți constant pe teme de educație, chiar ați publicat o carte în care punctați tot felul de puncte nevralgice ale învățământului nostru, Cum și de ce (mai) educăm. Credeți că felul în care-i educăm pe copii este potrivit cu lumea mileniului trei în care vor trăi ei?

Din păcate, nu. Nici tehnic, nici din punct de vedere moral. Le oferim prea des spectacolul unui pături profesionale supuse, obediente, apatice. Desigur, profesorimea unei țări nu poate fi substanțial mai bună decât media populației ei. Iar aceasta este spirala vicioasă care ne macină. Nu e chiar atât de greu să fii demn, să fii curios, să înveți tu înainte să le ceri lor, să fii sau măcar să încerci să arăți ca acel om care vrei să fie elevul tău. Chiar dacă de multe ori vei eșua. Pentru că va trebui să lupți uneori exact cu modelele dominante în societate. Dar fără donquijotismul ăsta nu cred că se poate în România de azi. Spun asta, dar adaug că, într-o lume normală, profesorii n-ar trebui condamnați la donquijotism. Ar trebui să beneficieze de sprijinul unei societăți ceva mai corecte și mai normale.

Dacă ați putea adăuga o disciplină nouă de studiu în programa pentru liceu, care ar fi aceea și de ce?

O formă de educație moral-civică, predată însă într-un spirit interdisciplinar și dubitativ. O formă de filozofie.

Cum ați predat în timpul stării de urgență? Școala online vi se potrivește? Ce-ați făcut ca să aveți prezență la ore? Ați reușit?

A fost o perioadă… cu de toate. Am descoperit cu bucurie și interes unele soluții digitale care-mi rezolvă anumite probleme și pe care le voi utiliza și pe viitor. Dar am și suferit din pricina lipsei contactului uman, care nu e un moft. Este, pentru omul care nu e încă nici trans-, nici postuman, mediul esențial al învățării. Am făcut ce am putut ca să îmi țin elevii interesați. Mi-am folosit rela­țiile și prietenii personali. Am invitat la ore antreprenori, un psihoterapeut, ba chiar și un consilier prezidențial. Din păcate, n-am reușit mereu. După ordinul de ministru cu privire la încheierea mediilor – ordin care cred că și-a câștigat un loc pentru totdeauna în istoria tragicomicului românesc –, când a devenit clar că, pentru majoritatea covârșitoare a elevilor, prezența la orele online nu mai era în vreun fel obligatorie, ea a scăzut destul de mult. Pentru că, împotriva unui titlu mult circulat pe net, fascinația nu este suficientă. E nevoie de un anumit respect pentru reguli, pentru școală, pentru profesorul tău, de o anumită disponibilitate la efort. Am văzut elevi admirabili, dar și mulți elevi cu probleme de caracter în perioada asta. Iubesc și respect copiii cu care lucrez, dar asta nu înseamnă că nu le voi spune mereu și lucrurile care îmi displac. Rolul pedagogului nu este să valideze orice mișcare a elevului, ci mai degrabă să fie o lentilă prin care el să vadă mai ușor binele și răul.

Real sau uman? Aceasta-i întrebarea înainte de înscrierea la liceu. Mulți absolvenți aleg realul numai din cauza părinților – sau a profesorilor – care le spun că la uman ajung proștii. Ce credeți despre situația aceasta?

Serios? Încă se mai pune problema așa? Păi, na, aș spune că numai proștii mai cred că la uman ajung numai proștii. Cred că este o reminiscență stupidă a perioadei comuniste, când toți părinții își visau copiii ingineri sau medici. Cum să nu vezi cât de utilă este azi o educație umanistă, în epoca „influencerilor“, a dilemelor morale și a fake-news-ului? Evident, este o falsă problemă. Ne-am putea mai degrabă întreba cum să facem pași concreți spre abordări holiste, integrate, interdisciplinare.

Articol de Ioana Nicolaie – scriitoare

Articolul integral poate fi citit în numărul 10, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.