„Nu mi-e frică de Bau-Bau“, anunță triumfător refrenul unui foarte popular cântec pentru copii de la noi. În varianta Disney a poveștii Cei trei purceluși, lansată în 1933, doi dintre purcelușii titulari – cei mai vulnerabili – se întreabă retoric-arogant Who’s afraid of the big, bad wolf?, într-un refren devenit celebru. Copilăria pare să cocheteze cu frica, într-un efort firesc de-a o îmblânzi. Pentru că, oricât de speriați ar fi, copiii sunt fascinați de sursele spaimei lor, pe care le invocă spontan cu orice prilej. Monștrii care adastă sub pătuțurile micuților, așteptând stingerea ca să-i poată bântui nestingheriți, n-au fost puși acolo de adulți, ci chiar de inocentele lor victime potențiale. Ar fi, așadar, un act de cruzime să-i epurăm din cărți pentru protecția micilor cititori, oricât ar pleda împotriva lor părinții și educatorii excesiv de grijulii.
Roddy Doyle, în cartea sa The Meanwhile Adventures (2004), adresată grupei de vârstă 9-12 ani, redă ingenios apetența copiilor pentru tot ce-i înspăimântă. Naratorul poveștii lui Doyle menține o legătură constantă cu cititorul-copil și-i monitorizează scrupulos reacțiile. De câte ori scenele din carte tind să alunece în sfera convenționalului, copilul intervine în poveste, anunțând sec că se plictisește și amenințând cu întreruperea lecturii. Pentru a-l „fideliza“, naratorul inventează prompt episoade „de speriat“, care îi asigură de fiecare dată atenția totală a cititorului.
Și Adam Gidwitz, în A Tale Dark and Grimm (2010), o repovestire-ștafetă a basmelor Fraților Grimm, mizează pe stimularea centrilor fricii în scopul menținerii unei legături neîntrerupte cu cititorul. Îl previne pe acesta din capul locului că „Odată ca niciodată, toate poveștile erau de groază“, pentru a-l face, chipurile, să închidă cartea și să meargă la culcare, dar și pentru a putea face recurs la un disclaimer în fața eventualilor părinți ultragiați. După ce se convinge că i-a îndepărtat astfel pe cei slabi de înger, naratorul caută să-și păstreze cititorii, ba promițându-le că unor personaje li se va tăia în mod spectaculos capul, ba avertizându-i că „din acest punct, lucrurile încep să fie, să zicem… de groază. Dar la modul cumplit, sinistru, sângeros“. Și tot așa, pe parcursul întregii cărți, fără a face rabat de la atrocități.
Basmul Fraților Grimm Povestea unuia care nu știa ce-i aia groaza (sau Povestea celui care a plecat în lume ca să învețe ce-i frica) documentează convingător valențele formative ale fricii, tratând incapacitatea de-a o simți ca pe un handicap sever, care interferează cu integrarea socială a celui afectat. Remarcabilă în acest basm este noțiunea că frica poate fi (și trebuie!) învățată. Noțiunea nu este chiar nouă. Ea apare încă din Biblie, când populația strămutată de regele Asiriei în Samaria nu se teme de Dumnezeu și, în general, de nimic. Pentru a le preda noțiuni introductive de frică, Dumnezeu trimite lei să-i devoreze, după care le trimite un preot să-i învețe în mod direct frica de El, fără intervenția sângeroaselor felide (Cartea a Patra a Regilor, 17, 25-28).
Frica, așadar, se învață și, odată cu ea, gestionarea cât mai profitabilă a instinctului de supraviețuire. În lipsa leilor și a altor agenți feroce de propagare a fricii, cărțile sunt o alternativă preferabilă. Cu toate astea, nu puțini sunt cei care obiectează la confruntarea copiilor cu frica prin intermediul lecturii. Cartea lui Maurice Sendak Where the Wild Things Are (1963) a fost considerată, imediat după apariție, „prea înspăimântătoare pentru copii“ (too scarry for children), nu doar de către părinți, dar și de către unii experți în creșterea și educarea copiilor. Sendak, distins între timp cu prestigioasa Medalie Caldecott, a demontat obiecțiile acestora în discursul de recepție a premiului, arătând că lumea roză a copilăriei, pe care binevoitorii pretind că vor s-o conserve, nu e decât o proiecție sentimentală. În realitate, spune el, această lume nu e câtuși de puțin roză, iar viața copiilor nu e deloc atât de lipsită de probleme cum credem noi, sau cum încercăm noi să-i facem pe bieții copii să creadă. Frica și anxietatea fac parte integrantă din viața lor. În această lume ostilă, fantezia are un efect cathartic asupra copiilor și este cea mai potrivită cale de a îmblânzi Sălbăticiunile. Iar dovada că Sălbăticiunile nu-i sperie pe copii este scrisoarea primită de Sendak de la un băiețel de șapte ani, care se interesa cam cât l-ar costa să ajungă și el în Țara Tuturor Sălbăticiunilor.
de Florin Bican – scriitor
Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 14-15.
