Atunci când privești, cronologic, peste ansamblul de legi, ordine, regulamente elaborate în perioada postdecembristă în învățământul românesc, ai impresia că acesta este un domeniul foarte dinamic, viu și sănătos. Intențiile de reformare a sistemului sar vioaie de la o echipă ministerială la alta. Discursul reformei din învățământ usucă râuri de cerneală tipografică. Și cu toate acestea, la rigoare, învățământul românesc este o barcă gata să se scufunde. Ia mereu apă și, pe an ce trece, parcă tot mai multă. Cei care servesc sistemul – la toate nivelurile – înfundă găurile cu câlți – legi, statute, regulamente, ordine etc. –, dar îndată apar alte și alte găuri, alte și alte amenințări. Într-o analiză SWOT, rubrica Weaknesses (Punctele slabe) este inepuizabilă. În ceea ce privește „amenințările”, preconizările devin inutile. În această direcție, totul este posibil. Acest potențial de amenințări se dovedește mereu – în viața școlii – imprevizibil. Cu ce arme mai lupți împotriva lui? Spre ce preocupări mută el interesul?
În slujba „punctelor slabe”
În ultimii ani au fost elaborate câteva documente menite să reglementeze mai bine viața sistemului de învățământ. Avem o lege a educației naționale, un statut al personalului didactic și, mai nou, un statut al elevului… Sunt documente bine-venite. Nu perfecte, dacă avem în vedere că trebuie mereu „actualizate”. Le acceptăm și în această situație. Dar, dacă privim mai atent la funcțiile lor, vom vedea că acestea se manifestă mai mult în ținerea sub control a „punc­telor slabe” din învățământ, afectate de frica unor noi amenințări, și mai puțin se aplică pe punctele tari, aproape deloc pe oportunități. Punctele tari sunt date, încă, de elanul unor tineri (inocenți în primii ani de școală) care sunt motivați să învețe și de activi­tatea de apostolat a unor profesori, aceștia din ce în ce mai puțini. Despre identificarea și valorificarea oportunităților, ce să mai vorbim? Chiar dacă trăim de-o vreme în epoca internetului, putem vorbi oare de un proces de predare-învățare informatizat cu ade­vărat? Avem o economie de piață, liberă și zbur­dal­nică, dar putem afirma că învățământul e finanțat cel puțin decent?
O vreme, în seama punctelor tari putea intra tradiția. Ea valida un etos al școlii (cu reverberații punctuale la nivelul școlilor propriu-zise) care asigura un climat educațional cu rezultate afirmate în istoria învățământului nostru. Și, desigur, concret, în cadrul societății. În aceste zile, în județul Bistrița-Năsăud (la Bistrița, Năsăud, Hordou, Beclean etc.) a fost sărbă­torită împlinirea a 150 de ani de la nașterea poetului George Coșbuc. Cu acest prilej s-a vorbit (din nou) despre importanța liceului năsăudean în formarea personalității lui Coșbuc. Aici, la Năsăud, Coșbuc și-a format un orizont cultural solid, pe fundamentul căruia și-a clădit cultura și activitatea de mai târziu. Școala din Năsăud se laudă cu o seamă de acade­micieni care au plecat în lume, spre diverse specia­lizări, de pe băncile ei. Grănicerii năsăudeni, cu banii primiți pentru prestația lor militară, au construit școli, nu crâșme. Au folosit cu minte o oportunitate. Au pus bazele unei tradiții didactice. Liceul din Năsăud, care poartă numele fostului elev, este și astăzi o școală de frunte. Este un caz fericit.
Imaginea tradiției a fost mereu cariată
Din nefericire, în perioada postdecembristă, imaginea tradiției a fost mereu cariată, agresată, dacă nu atacată cu insistență. Au fost – și mai sunt, într-un discurs oportunist – vizate mai ales două ipostaze ale acestei imagini – profesorul-dictator (care vorbește elevilor „ex cathedra”) și profesorul „format” în comunism. Cele două ipostaze erau văzute uneori ca fiind suprapuse, adică profesorul din „epocă” se supra­punea peste cel moștenit din perioada ante­belică. Scoaterea sau ameliorarea acestor imagini era, desigur, o acțiune sanogenă, cu efecte chiar rapide. Dar ce s-a pus în locul rămas gol? Locurile goale au fost completate de valuri de profesori din ce în ce mai slab pregătiți – nu mai proști… – și mai puțin motivați. Desigur că exagerez puțin, fapt pentru care sper să fiu iertat. În fond, nu e vina lor. Vine e a sistemului, care de la un moment dat i-a format precar (mulți și-au îmbunătățit ulterior formarea prin stricte eforturi și căi proprii), și a societății, care nu i-a susținut eficient și nici nu le-a asigurat, ca persoane, o distribuție normală pe piața muncii. Apoi s-a dus o luptă – fie și în aparență – cu conținuturile ideolo­gizate ale programelor și manualelor școlare. Nici aici găsite cele mai bune oportunități de îmbunătățire, așteptările privind rezolvarea problemelor rămânând (încă) în suspensie.
Etosul școlii s-a destrămat încet
Etosul școlii, construit și inspirat de tradiție, un etos cu câteva constante solide, s-a destrămat încet. Luat în parte, fiecare element al său a intrat în suferință dacă nu a fost eliminat net. Condiția dască­lului, ca și a elevului, s-a schimbat. Efectiv. Relațiile dintre profesor, elev, părinte, autorități au cunoscut și ele schimbări categorice. Îngrijorător este că, la ora actuală, nu putem spune cu mâna pe inimă dacă schimbările sunt în bine sau în rău!… Ce este mai bun sau mai rău: un profesor care vorbește de la înălțimea catedrei sau unul care vorbește din ultima bancă? Care elev are un statut adecvat condiției sale: cel care își salută profesorul cu respect, de la distanță, ca un soldat care-și salută caporalul, sau elevul care se îmbrâ­ncește cu profesorul la ieșirea din sala de clasă? Credeți că un profesor de acum o sută sau două sute de ani nu-și stima elevii, chiar dacă le mai dădea în palmă sau îi punea în genunchi pe grăunțe? Desigur că scoaterea bătăii din școală e un act de progres, care merită salutat ca atare. Eu nu înțeleg de ce se tot repetă că învățământul e centrat pe elev. Păi, e la min­tea cocoșului că, de când e învățământul – și deci de când e lumea –, acesta e centrat pe elev. Când Spiru Haret și-a elaborat legea, oare nu punea elevul în centrul predării-învățării? Sau servea interesele unor găști de profesori care doreau să se dea mari în fața unor copii și să-i streseze pe aceștia cu învățăturile lor? Cui folosește o demagogie didactică inepuizabilă? N-avem alte lucruri de făcut decât să reluăm aceleași și aceleași teme de la început, fără s-o ducem pe vreuna, bună, la final, la împlinire.
Disciplina în școală
În fiecare școală se constituie o comunitate școlară mai mult sau mai puțin coerentă. Aici se constituie acel etos al școlii, care preia influențe, dar se și reglează după „legi” proprii. Un rol important îl are disciplina, înțeleasă în esența ei și apoi asumată. Ea are mai multe fețe, de la relația cu tine însuți la relația cu cei din jur, mai mult sau mai puțin apropiați. Un elev disciplinat nu este un elev supus, lipsit de inițiativă. Un elev disciplinat din învăță­mântul tradițional nu e mai puțin liber în formarea sa decât unul de azi, care are dreptul să își conteste oricând profesorul, motivat sau nemotivat. Dar nu aici e problema, în a face asemenea distincții. E dreptul nostru să ne înnoim modul și mijloacele de lucru. Important e că disciplina – ca sumă de atitudini în muncă – nu mai este o preocupare constantă a școlii și nu este definită în funcție de pretențiile de azi ale școlii. Întrebați în stânga și în dreapta ce înseamnă să fii disciplinat și veți primi o mie de răspunsuri, care de care mai „originale” – „După mine, ar fi…” –, răspunsuri care vizează inspirația individuală și deloc răspunderea comunității… Iată, de exemplu, în prima zi de școală am urmărit câteva fotografii din presa cotidiană județeană. Profesori, oficialități, elevi, părinți… în curtea școlilor, pentru discursurile de început de an școlar. La un mare liceu (în fine, cole­giu, cu pretenții juste), unde se aplică dezinvolt „pedagogia zilei”, directorul și oficialii vorbeau și, în același timp, vorbeau și elevii, ei între ei, mulți stând cu spatele la cei de la microfon. În alt liceu, elevii erau în careu, cu profesorii între ei, diriginții cu clasele lor… Diriginții nu aveau indicatoare sau bastoane…
Lipsa de consistență strică toate mecanismele
Într-o privire spre școală, avem în fața ochilor instanța celor care beneficiază de învățătură (elev, părinte, comunitate, societate…), instanța celor care oferă învățătura (profesori etc.) și instanța celor care administrează sistemul (pe diferite trepte de decizie și elaborare de documente). Prima instanță, cea mai importantă, e confuză și derutată. Societatea îi oferă așteptări minime și noxe maxime. În acest sector intervenția autoritară e precară. Idealul școlii – cât ar fi acesta – nu se poate pune în acord cu idealul societății, care plutește și el în ceață. E sfârșitul istoriei, schimbare de civilizații?… Cine mai știe? Cum se raportează școala la o asemenea situație? Nicicum. E o generalitate de care nu se poate prinde. Instanța care beneficiază de învățare e derutată. Și plutește în derivă. Ce pot să mai facă profesorii? Dar cei care elaborează legile? Vedem că legile (ca și LEN) sunt mereu „actualizate”. Asta înseamnă lipsă de consis­tență. Analiza realității este incompletă, confuză și chiar eronată. Ea nu poate inspira norme limpezi. În mintea celor care elaborează legi e, de asemenea, multă confuzie și derută. „Realitatea” legilor nu poate fi altfel. Lipsa de consistență strică toate mecanismele. Acestea nu mai funcționează la parametrii normali.
Oare chiar a fost scontată clar eficiența acestui document?
Poate un document cum este Statutul elevului să funcționeze normal, să fie aplicat cu eficiența scontată? Oare chiar a fost scontată clar eficiența acestui document? Statul acesta încalecă mult Legea educației și rămâne decisiv sub efectele ei. Poate fi ameliorată relația profesor-elev, perfecționată cândva de tradiție, printr-o lege? Și cum poate fi respectat un asemenea statut într-un etos școlar care își stabilește greu criteriile, limitele și coerența? Notarea elevilor, de exemplu, era întotdeauna motivată de profesori, într-un fel sau altul. În cadrul clasei sau al disciplinei, în cazul profesorului, criteriile se stabileau explicit sau tacit, erau recunoscute și respectate. Trebuie să fii un pro­fesor aerian dacă nu-ți motivezi notarea, în cele mai multe cazuri punctual. Elevul are dreptul să conteste. Acest drept nu este negat de nimeni. Poate că e bine să fie stabilit mai bine mecanismul. Dar sunt și elevi care aduc tot felul de motivații privind notele mai slabe la o disciplină sau alta. Ce se întâmplă dacă elevii contestă constant notele, în anumite situații, clase sau școli?… Se încarcă enorm munca profe­sorilor. Apare stresul. Și, tacit, vor fi profesori care vor ajunge să-i noteze pe elevi așa cum se așteaptă aceștia, dezvoltând și, în consecință, cultivând tot mai tare mediocritatea…
Consultări formale și meschine
Se acordă la un moment dat, prin Statut, „dreptul (elevilor, n.n.) de a opta, conform legii, pentru tipul și forma de învățământ pe care le vor urma și să aleagă parcursul școlar corespunzător intereselor, pregătirii și competențelor lor” (s.n.). Ei, aici apare o piatră de încercare a învățământului nostru, care este eludată cu sau fără știință. Centrată fiind pe elev, filozofia învățământului actual consultă mereu elevul în luarea diverselor decizii. E ceva firesc, just și frumos. Numai că, în momentul inițial al luării unei decizii, elevul are un anumit interes, o anumită pregătire și anumite competențe, iar la finalul unui parcurs de formare are (aproximativ) alt interes, alt nivel de pregătire și alt nivel de competențe sau alte competențe, date de par­cursul de formare, o altă gândire. Or, elevul este invitat să se pronunțe, cu ajutorul unui sistem de gândire, în favoarea unui sistem de gândire superior, pe care îl va dobândi pe parcursul învățării. Are el, inițial, auto­ritatea unei decizii „cuprinzătoare”? Evident că nu. Cons­ul­tarea lui este formală și, în parte, meschină. Subiectul este demn de o tratare aparte. Nu merg mai departe, păstrându-mi intenția de a reveni asupra lui.
Reiterând aspectele abordate, ne putem întreba dacă, de exemplu, este nevoie oare de o lege care să-i oblige pe profesori și pe elevi să se respecte reciproc? Și, dacă dăm o lege, la ce vrea ea să facă față, ce vrea ea să ascundă?
Olimpiu NUȘFELEAN