Într-o lume bântuită de incertitudini, există, totuși, și lucruri greu de contestat. Dar nu neapărat bune. Niciodată, în ultimii treizeci de ani, n-a fost școala românească într-o situație mai complicată decât acum. Este adevărat, nici provocări precum pandemia n-a avut de înfruntat. Dar nu toate trebuie trecute în contul molimei care face ravagii în lume. Cele mai importante și mai vechi probleme țin de alte boli ale „sistemului”. (Ne-am obișnuit să definim cu un termen abstract incompetențe cât se poate de concrete, personalizate în diverși decidenți, pe diverse paliere, de-a lungul timpului.)

Unele dintre acestea, majore, au preexistat pandemiei, există în prezent și, probabil, vor supraviețui și în post-pandemie. Ele dau definiția unei școli aflate la intersecția epocilor și a civilizațiilor, cu un picior în secolul XIX și cu altul în secolul XXI. Ne confruntăm cu ele, le trăim cu uimire și cu revoltă și la începutul acestui an școlar și universitar, hărăzit să treacă prin încercări nemaiîntâlnite: starea precară a multor școli, în special din mediul rural, din punctul de vedere al condițiilor sanitare și de studiu, lipsa logisticii informatice în epoca tehnologiei, absența competențelor digitale la cadrele didactice de la țară și nu numai, tergiversarea fără orizont a procesului de instruire a acestora în vederea alfabetizării de profil, inechitatea și inegalitatea de șanse în rândul elevilor, dificultățile în asigurarea la timp a manualelor școlare, incoerența administrativă și haosul birocratic, lipsa de reacție și inițiativă, indolența instituțională, întârzierea nepermisă a măsurilor necesare, subfinanțarea, salariile modeste ale personalului din învățământ, în continuare la limita de jos a condiției europene și a demnității unei profesii nobile prin vocație.

Școala noastră atacă noul început cu toate aceste hibe, pe care le trage după ea ca pe niște ghiulele legate cu lanțuri grele de picioare, trebuind, ca și când nu ar fi fost de ajuns, să facă față și problemelor generate de pandemia COVID-19. Remarcabil, din nou în sens negativ, este faptul că, în ciuda gravității situației, sistemul educațional se prezintă insuficient pregătit la un examen teribil de dificil. Deși a trecut peste o jumătate de an de la declanșarea plăgii globale, deși a fost timp de inițiative și de acțiune, deși despre încetarea ca prin farmec a bolii n-a putut fi nicio clipă vorbă – ba, dimpotrivă, s-a vorbit mereu, alarmist și apocaliptic, dar se pare că realist, despre al doilea val, despre recrudescența și perpetuarea acesteia și în anii viitori –, cu toate acestea educația autohtonă a fost luată, ca și în alți ani și în alte situații (mai puțin grave, e drept), pe nepregătite. Pentru această stare de fapt pledează toate tarele înșirate mai sus, dar, în mod special, în cadrul acestui an pandemic, cel puțin două realități critice: modul de desfășurare a procesului de învățământ, ramificat pe cele trei scenarii cromatice și situația elevilor din mediul rural (dar și din alte comunități defavorizate), lipsiți de tablete, laptopuri, internet și, nu în ultimul rând, de cadre didactice cu competențe digitale, deci privați, cel puțin parțial, dacă nu total, de un drept constituțional: dreptul la educație.

Noul an școlar a împărțit școlile pe cele trei moduri de abordare, majoritatea optând pentru formulele față în față sau hibridă, cu prezență fizică și implicare online, iar altele, mai puține, unde situația a impus-o, pentru modul exclusiv online. Surprinzător pentru starea în care ne aflăm este entuziasmul, nefiltrat critic și nenuanțat, al multora pentru reluarea fizică a procesului educațional, de la grădiniță la liceu, derobare grăbită de prudență și uneori responsabilitate în abordarea temei. Au precumpănit în această poziționare apriorică argumentul necesității întoarcerii la normalitate, dorința de a ne comporta normal într-un cadru anormal, de a forța lucrurile să revină, prin voința noastră individuală și comună, în făgașul normalității. Din păcate, doar dorința nu este suficientă în lupta pentru stârpirea maladiei. În orice caz, ea n-ar trebui să excludă atenția și toate măsurile necesare de protecție, chiar dacă unora, mai senini, le par exagerate. Există chiar un curent în mediul public, de luare în ușor a pericolului tăcut și pervers al bolii, ceea ce implică expunerea la riscuri a copiilor. Dincolo de atitudine, rămân dificultățile întâmpinate în desfășurarea propriu-zisă a actului de învățământ din cauza situației inedite și a slabei pregătiri logistice. Dacă pentru elevii prezenți fizic în clasă, cu toate servituțile necesare – distanțare, mască, stres, ore și pauze reduse, spațiu de mișcare limitat –, lucrurile sunt cum sunt, pentru cei care participă la lecții de acasă, experiența ia o turnură problematică. Vulnerabilitățile tehnice, accesul audio și video insuficient, limitele formatului online în comunicarea didactică în ambele sensuri, restrângerea drastică a posibilității de interacțiune, toate acestea subminează major ora de 30 de minute, transmiterea și receptarea informației, eficiența activității de predare-învățare. De aceea, cu astfel de neajunsuri, întâmpinate deja pe scară largă, educația în formatul de criză, modul hibrid, riscă să devină doar un simulacru. Sperăm ca, odată cu „rodarea” în noua formulă, cu dezvoltarea din mers de competențe specifice și acumularea de experiență de către actanții formării, punctele nevralgice să fie depășite progresiv.

Gravă rămâne situația copiilor din eterna și fascinanta Românie rurală. Că nu se bucură de condiții de studiu decente, că trăiesc în medii sanitare inacceptabile pentru secolul acesta, cu toalete primitive în curtea școlii, că stau în clase friguroase, fac naveta până la școală, n-au profesori calificați, n-au educație de calitate și perspective, acestea n-ar mai fi noutăți, nici lucruri excepționale. Este situația normală în deplina anormalitate perpetuată de-a lungul a zeci de ani în mediul rural. Dar, mai nou, de când cu pandemia, neavând dispozitive digitale, tablete, laptopuri, computere și nici internet, nu mai au nici acces la educație. Pandemia, care a închis porțile școlii, le-a închis și lor calea spre învățătură, lăsându-i arondați activităților gospodărești și pastorale sau pierderii timpului, într-un fel de abandon școlar forțat, prin grija autorităților. Un semestru ratat pentru ei, jumătate de an pierdută. Deși ar fi fost timp, din cauza încâlcelilor birocratice și procedurale, în lipsa inițiativei și acțiunii energice, care să pună pe primul plan interesul copiilor, tabletele guvernamentale n-au ajuns la ei, decât într-o mică măsură. Situația se repetă, drama continuă, în ciuda experienței nefaste, care ar fi trebuit să mobilizeze exemplar Guvernul, clasa politică, administrația publică centrală și locală, pe toți factorii de decizie și pe toată lumea, miza fiind uriașă. Cauza este pierdută, după toate semnele, cel puțin pentru primul semestru. Rămâne ca soluție, acolo unde educația se desfășoară exclusiv online, comunicarea didactică la distanță prin intermediul curierilor și al poștașilor. Decât deloc, e bine și așa, în era tehnologiei și a comunicării prin internet.

Astfel se prezintă, în punctele esențiale, școala românească la începutul noului an școlar. Se adaugă și probleme de fond, legate de reforma curriculară, de planurile-cadru, de diminuarea și sărăcirea conținuturilor, de minimalizarea sau eliminarea unor discipline de importanță fundamentală, care completează și agravează realitatea sistemului. Desigur că se întâmplă și lucruri bune, programe și proiecte de anvergură, acțiuni și manifestări importante, dar ele nu ameliorează starea de ansamblu a educației noastre. În fața realităților critice, lucrurile bune se dovedesc insuficiente și, deocamdată, ineficiente. Rămân la suprafață, vizibile și palpabile, uneori ca niște obstacole de netrecut, subminând actul educației și dreptul copiilor la învățătură, la echitate și șanse egale, elementele definitorii pentru realitatea dramatică și contradictorie a unei școli care trăiește concomitent în două secole.