Cu respect și recunoștință spre trecut, cu speranță spre viitor

Cu respect și recunoștință  spre trecut, cu speranță spre viitor

La început de an, după o perioadă în care izolarea și distanțarea socială și-au pus amprenta pe educația copiilor noștri, cu un strop de speranță în suflet că învățământul românesc, atât de apreciat odată, nu va fi marginalizat, debranșat de la performanță sau abandonat în mediul online, mi-au venit în minte versurile lui Minulescu.

„Dar dacă-ar fi să-i cer
Ce-aș vrea să am și ce-ar putea
să-mi dea“

Ion Minulescu –
Romanță policromă

De-ar fi să cer ce-aș vrea să am, aș cere:

Reclădirea încrederii în școală! Deloc ușor de realizat, ținând seama că încrederea vine dintr-un suflet senin și liniștit și are nevoie de dovezi bine conturate pentru a fi menținută. Liniștea și seninătatea sunt date de multe ori de certitudinea că, urmând un anumit traseu și respectând anumite reguli, ai mari șanse să ajungi la rezultatul dorit. Tuturor ne place să existe reguli clare, simple, ușor de urmat, dar de prea multe ori dorim ca ele să le fie aplicate celorlalți și a devenit tot mai greu să acceptăm să ne fie aplicate nouă sau copiilor noștri. Prea repede ajungem să ne ascundem după cuvinte precum „contestație“, „discriminare“, „avocat“ când vrem să obținem ceva, iar în situația unei nereușite, vina este mai mereu în altă parte, și nicidecum la noi.

Dacă privesc lucrurile din perspectiva unui profesor de la un colegiu național, membru al Alianței Colegiilor Centenare, nu pot scăpa din vedere că reputația unei asemenea școli se clădește în timp, prin ceea ce au făcut absolvenții și profesorii ei. Cel care este un bun profesionist în domeniul lui, un om care ridică calitatea vieții celor cu care interacționează, a fost la rându-i „clădit“ de-a lungul anilor de școală. Acest lucru înseamnă că are înalte capacități intelectuale, putere de muncă, dârzenie, inițiativă, empatie și, nu în ultimul rând, voință, ambiție și bun-simț. Profesor fiind, pentru a-i putea ridica pe elevi la nivelul maxim al potențialului lor, trebuie să ai cunoștințele necesare, apoi capacitatea de a le transmite altora, tact pedagogic și un simț aparte pentru a înțelege fiecare copil. Nu e de neglijat nici faptul că trebuie să fii cu „lecțiile“ la zi, întrucât generațiile nu seamănă între ele, copiii sunt diferiți, iar vremurile sunt de neoprit în curgerea lor.

Întâlnirea dintre dascăl și discipol nu are loc dacă nu este gândită și pregătită cu grijă. Fiecare școală are specificul ei și dacă ar avea cadrul legislativ potrivit și stabil, ar putea pregăti generații minu­nate de elevi, spre mulțumirea tuturor: copii, părinți, profesori. Și uite așa ajungem la ideea care pare să sperie pe oricine, aceea de autonomie instituțională a școlilor. Adică, autonomie managerială în recrutarea resursei umane, elevi și profesori deopotrivă și, de ce nu, administrativ-financiară. La mai mult, în privința conținutului programelor sau al flexibilizării planurilor-cadru, nici nu îndrăznesc să sper! Autonomia poate să le pară unora un moft, dar vă garantez că aș avea foarte mari emoții dacă aș dispune de libertatea de a recruta resursa umană, elevi, profesori, oferind pentru mai târziu garanția unor bune rezultate. Aș fi extrem de atentă la fiecare detaliu și prea puțin tolerantă cu formulări sau situații ambigue, pentru că atunci când ai autonomie, ai, de fapt, foarte multă răspundere.

Nu este un secret pentru nimeni că colegiile naționale sunt căutate de cei mai buni elevi, atât la gimnaziu, cât și la liceu, iar ignorarea acestui fenomen ar fi o mare greșeală. Așteptările întregii societăți sunt ca la absolvirea unor asemenea colegii, tinerii noștri să aibă o cultură generală solidă și să se formeze ca oa­meni capabili să răspundă exigențelor unei lumi dinamice, moderne, digitalizate. Dacă spre aceste școli se îndreaptă elevii capabili de performanță, modul actual de selectare a personalului didactic nu permite întotdeauna ridicarea va­­lorii cancelariilor la nivelul așteptărilor. De aceea, descentralizarea reală a învățământului preuniversitar nu ar face decât să aducă un plus de valoare și ar pune lucrurile într-o rânduială clară, care în final ne va reda sentimentul de încredere în școala românească.

de Cristina-Ligia SOMEȘAN – profesor, directorul Colegiului Național Alexandru Papiu Ilarian, Târgu-Mureș

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 25-26 / ianuarie-februarie 2022