Şcoala profesională se află în faţa unui nou început. Sigur, orice este nou nu se poate găsi decât la un început, numai că învăţământul nostru profesional a luat-o de atâtea ori de la capăt şi mai ales dând la o parte ceea ce fusese înaintea fiecărei porniri, încât noutatea actuală nu are cum să fie receptată decât prin comparaţie cu ceva similar. În primul rând, este foarte bine că învăţământul profesional se reorganizează astfel încât să fie legat de-adevăratelea de practicarea meseriei şi să dea un plus de calificare faţă de situaţia de până acum. Din nefericire, tocmai despre acest plus nu s-a vorbit deloc în ceea ce se consideră că face impresie prin a fi numit spaţiul public. Or, învăţământul profesional este pe cale de a primi o sarcină dorită şi mereu resimţită ca lipsă, care ar merita să fie subliniată insistent: perspectiva de a le acorda o şansă rezonabilă acelor foarte mulţi absolvenţi de liceu care nu iau bacalaureatul fie din neputinţă, fie pentru că nici nu se prezintă la examen. Ar fi trebuit să se vorbească peste tot (nici acum nu este deloc ceva trecut) despre faptul că, în sfârşit, va exista ceva şi după bacalaureat, ceva legiferat şi plasat în mersul sistemului de învăţământ, ceva invocat mereu chiar cu termenul acesta: „să existe ceva”, „să le dea ceva”, „să facă ceva”. Între altele (dacă nu cumva mai ales), ar fi trebuit să se vorbească despre oportunitatea pusă în faţa unei categorii semnificative de tineri, prin raportare la vehemenţa cu care, în fiecare an la vremea bacalaureatului, ei nu sunt scoşi din „pierduţi”, „rataţi”, „şomeri cu diplomă”, indivizi cu care statul a cheltuit bani degeaba, susţinători ai „argumentului” că liceele din care provin ei trebuie desfiinţate. Aici este de observat că, în opinia care alimentează un fel de trend, desfiinţarea liceelor cu unu, două sau zero procente promovare la bacalaureat înseamnă transformarea în şcoli profesionale.
Şcoala profesională ca pedeapsă, degradare, condamnare, învăţătură de minte are o tristă, dureroasă şi păgubitoare vechime la noi. Nu ţine de anii de după 1989, nici de vremea mai din urmă, când învăţământul profesional fusese, practic, desfiinţat. Mereu, la şcoala profesională („la meserie”) nu „mergeai”, ci „ajungeai”. La liceu „au mers” întotdeauna cei de ispravă, de condiţie. La profesională „au mers” cei respinşi de la liceu (eventual, „ca să se-nveţe minte”) şi cei mulţumiţi că există şi pentru ei o soluţie. Chiar organizarea structurală a activităţii repetitive an de an din sistemul educaţional a urmat până de curând linia în cel mai bun caz recuperatoare, dacă nu punitivă, potrivit căreia intrarea la profesională venea în ultimă instanţă, pentru cine nu era admis la liceu. Cel mult, o anume glorie şcoala profesională a avut în vremuri marcate de industrializare: câţiva ani în interbelic şi prin anii ’50-’60 şi numai în măsura în care această formă de şcoală a avut un rol civilizator pentru o categorie de tineri. În rest, pentru cei mai mulţi, ca şi pentru familiile lor şi pentru profesorii care i-au dus până la sfârşitul şcolii obligatorii, apartenenţa la profesională însemna ruşine, eşec, reţinere, capu-n jos.
La această oră, contraproductiv (nu contează că este explicabil de ce), tonul susţinerii foarte bunei soluţii pe care o reprezintă şcoala profesională se menţine acelaşi: pe ocolite şi cu fereală. Propagandei din anii ’80 îi corespunde în prezent conştientizarea, la fel de ineficientă. Pe parcursul a vreo douăzeci de ani din urmă, s-a adăugat iluzia că botezând-o altfel, şcoala profesională chiar va fi luată drept altceva decât aşa cum e statornicită: i s-a zis VET, şcoală de arte şi meserii, iar de acum, i se zice învăţământ profesional-dual. Valoroasă prin deschidere, prin ofertă de posibilităţi, prin atracţie în sensul pornirii, dacă nu al stabilirii rostului în viaţă, noua formă, cea de învăţământ profesional-dual, este arătată, descrisă şi promovată cu aceeaşi cunoscută vinovăţie, ca faţă de unii cărora li se propun un compromis, o rezolvare de moment, ceva ce va fi bine abia în cele din urmă, şi nu de la bun început. Insistent, aproape exclusiv, valoarea cea mare a învăţământului profesional-dual a fost arătată din prima clipă a descrierii lui ca regăsindu-se în posibilitatea de a trece în orice moment de pe parcursul lui la liceu. Mesajul clar a fost şi este că nu-i nicio ruşine să mergi la această formă de învăţământ, că absolventul poate fi şi el „cineva” şi, întâi şi-ntâi, că din ruta aceasta nu numai că se poate ieşi oricând, ci şi că se poate face asta fără nicio urmă. Posibilitatea trecerii de pe o direcţie pe alta este o prevedere bună în mod incontestabil şi nu trebuie să fie îngreunată. Rea se arată „ruşinea” cu care este adusă spre cunoaştere ruta profesional-duală, prin însoţirea permanentă de asigurare în privinţa schimbării, în sensul liniştirii, al atingerii a ceea ce de fapt cel în cauză caută. Sistemul profesional-dual este „promovat”, cel puţin deocamdată, drept etapă, şi nu ca destinaţie.
Florin ANTONESCU