Argument: Izvorul şi Fântâna
Cultura noastră a ratat momentul enciclopedic al secolului al XIX-lea, accentuând în compensaţie istorismul. Ne aducem aminte de criticismul de zeflemea din vremea lui Caragiale cu „Cioclopedica română” şi înţelegem că „cioclii” ideii au fost Caţavencii de peste veac. Încercările de recuperare din prima jumătate a secolului al XX-lea, prin momentul Gusti – Mircea Vulcănescu, au fost stopate brutal după Războiul al Doilea Mondial, iar „enciclopedia neagră” a anilor ’50, acea carte cu aspect de sarcofag ea însăşi, fiind făcută de instituţii ale statului, a compromis ideea prin ideologie. În anii mai luminoşi, sau mai translucizi, ai comu­nismului am avut o editură de profil enciclopedic, care şi-a făcut din plin datoria, elaborând enciclopedii tematice în foarte multe domenii – dar care, înainte de toate, a construit în jurul ei un „miceliu”, un grup de intelectuali cu mare disponibilitate pentru munca enciclopedică. Din păcate, n-a mai fost timp pentru reveniri, pentru ediţiile succesive, completate etc. –, iar după 1989 acest grup s-a disipat, nimeni nemaiavând nevoie de el, iar indivizii îmbătrânind fiecare în solitudinea lui, fără a lăsa urmaşi în meserie… Aşa se face că noi, astăzi, nu avem o enciclopedie românească în măsură să intre în dialog cu alte corpusuri enciclopedice. Avem însă atâtea şi atâtea istorii „cronologice” – iar dacă ne referim la literatură, putem spune că mai fiecare istoric, chiar critic literar, propune în domeniu formula sa, una mai voluminoasă decât alta, depănând toate firul anilor de la adamii şi evele autohtone. Nu intru, aici, în amănunte privind consecinţele acestei carenţe instituţionale (căci o enciclopedie înseamnă o instituţie, una care împlineşte definiţia unei naţiuni). Dau un singur exemplu: la Cotul Donului armata română a suferit cea mai mare înfrângere a sa de la, să spunem, Burebista încoace. Ca să aflăm ce-a fost la Cotul Donului, putem consulta o enciclopedie rusească în zeci de tomuri (aproape o sută) – ori una poloneză, maghiară, bulgărească, ucraineană – toate în zeci de tomuri, cu suplimente şi reluări –, ca să nu mai vorbesc de cele mult mai voluminoase franţuzeşti, americane, nemţeşti etc. – dar nu şi una de-a noastră. Chestiunea este că acestea prezintă, fiecare în parte, punctul lor de vedere. Cuius regio eius religio – spune latinul. O enciclopedie, apoi, ca să fie credibilă, un fel de valută forte a spiritului unei naţiuni, trebuie să fie echidistantă în interiorul unei culturi, să aibă forţă instituţională, bază proprie de date etc.
Practic, trebuie lăsaţi să se strângă la un loc un număr de intelectuali, plătiţi neapărat de către societatea civilă şi neapărat răsplătiţi de către stat, aşteptaţi ca să-şi constituie nucleul de studii, să înceapă să-şi publice corpusul – şi apoi lăsaţi să funcţioneze. Unde vor duce? – Iată, vedem cu toţii filme actuale despre elitele europene. Îmi stăruie în memorie unul italian, „Edera” cred că se numeşte, cu mari savanţi, medici, avocaţi, industriaşi etc. Foarte des apare acolo o avocată elegantă, autoritară, care explică, apără, acuză, educă: ea stă la biroul ei luxos şi câteodată se ridică în picioare ca să-şi convingă clientul. Ei bine, atunci, în spatele ei, se derulează biblioteca personală cu acele tomuri masive, alburii cu chenare albastre pe cotor, aliniate, vreo două sau trei rafturi tapetate cu acelaşi format. Lumea de bibliotecă recunoaşte imediat „Enciclopedia universalis”, acea îmbrăţişare în stil italian a întregii lumi cunoscute. Asta îl apără pe intelectualul italian: enciclopedia din spatele său. Noi am devenit de poveste cu protestele noastre pe la porţile enciclopediilor apusene, cu slogane de tipul „Larousse-ul minte!” sau „Nu spune adevărul despre noi!” Foarte bine, ni se răspunde ferm, dar pe Larousse ce scrie? Scrie cumva că este o enciclopedie… românească? Dar enciclopedia românească, ea unde este? Vreau să spun că această mult visată şi dorită integrare europeană se face prin instituţii, nu prin indivizi. Una e să merg eu, marele X, la Paris şi să dau mâna cu imenşii lor X, Y, Z – şi alta este să ne vizităm ca instituţii. Europa cultural-ştiinţifico-literară este ca o reţea. Este ca o tubulatură: ţevile trebuie îmbinate, nu furtunaşele, nu supapele de refulare a presiunii, nu indivizii aşadar. …Până atunci – adică până când vom avea instituţia funcţională enciclopedică proprie sau până când ne-o vor face tot străinii (pentru că de un dialog instituţional, la urma urmei, ei au mai mare nevoie decât noi; deocamdată însă, observ că americanii, de pildă, ne vând în traducere românească „Enciclopedia britanica”, adică americană: ei au cumpărat brandul de la englezi…) – perpetuăm în toate direcţiile spiritul cronografului lui Moxa, un fel de destin de rezervă al culturii noastre, care a devenit cale regală.
Nu e locul, aici, nici pentru a face diferenţa între enciclopedism şi istorism; o dezbatere pe această temă ar fi, de altfel, necesară. Destul că istoria este sinteză – iar enciclopedia este analiză; prima are mereu înainte un scop dominant – cea de-a doua se înşurubează alfabetic în termeni; prima poate fi cât de scurtă – a doua, cât de lungă, cu reeditări, completări, aduceri la zi etc.; prima caută o coerenţă, adică o impune din afară, dinspre autor ori dinspre sistem de gândire, viziune etc. – cealaltă are o coerenţă interioară, în sensul că ce scrie la litera „A” se potriveşte firesc cu ce scrie la litera „B” ori la alte litere; dacă nu se potriveşte – nu este credibil întregul, şi o enciclopedie luptă pentru credibilitate, pentru a fi etalon naţional dialogal în universalitate. Şi încă: drumul istoriei este lung şi nesfârşit în prezent – al enciclopediei este infinit, pentru că implică cercul; istoria este ca un izvor, enciclopedia ca o fântână: izvorul vine spre tine, irigă, „înrâureşte”, aduce creşterea, „educă” – pe când la fântână vii tu, intervine o selecţie aici implicând nu numai liberul arbitru, dar şi acel simţ, tot istoric în fond, al alegerii, al „chemării” – iar apele sunt la fel de proaspete; apoi, de istorie te poţi sătura la un moment dat – de enciclopedie n-ai cum să te saturi odată ce i-ai simţit chemarea… Una caută şi cercetează arhive, „izvoare” va să zică, şi-şi creează ştiinţele ei auxiliare – cealaltă elaborează ediţii critice, bibliografii, biografii (cât de necesar ar fi, şi la noi, un Institut Biografic Român, un fel de IBR, care să adune sub toate numele istoriei române ce se ştie despre ele!…). Istoria, când se referă la literatură, implică axiologie – şi reduce dintr-un condei ce nu i se pare valoare – pe când enciclopedia tratează cu mai mult respect termenii… În fine, istoricul ia decizii, trebuie să ia deseori decizii; enciclopedia, s-ar zice, doar desfăşoară lucrurile. Dar să vedeţi ce autotelic mai sunt eu însumi când desfăşor argumentele pentru data naşterii lui Eminescu – şi totuşi, în final, mă supun, ca noi toţi, istoricului, care a decis altfel. Pentru că aşa este: istoria stabileşte, adică face stabile, de nemişcat, multe lucruri. Într-un climat normal, firesc, de existenţă egală a acestor două preocupări omeneşti, deciziile se iau în acord. La noi, pentru că trăim de mai bine de un secol doar cu istoria în sânge, sunt lucruri stabile, dar acordul nu mai trăieşte în inimă, în cord, acolo unde-i este locul – ci s-a instalat în creier…
Pentru a coborî din sfere teoretice atât de înalte la opusculul nostru privind viaţa lui Eminescu, trebuie să le spun cinstit cititorilor mei că sunt rupt, muncit de cele două tendinţe. Vreau să fac o cronologie – şi mă trage condeiul spre tratarea mai largă, cu aspect tematic, a subiectului. Şi invers: vreau descrieri pe bază de documente – dar timpul cronologic nu mă lasă în zăbavă. În cele din urmă, rămâne tensiunea – şi fiecare poate lua ce-i convine de aici, ori poate s-o accentueze, s-o mărească ori s-o micşoreze.
20 decembrie 1849/15 ianuarie 1850
Sunt cele două date ce-şi dispută ziua de naştere a poetului. Pentru prima pledează o însemnare a sa într-un registru privat al Junimii: „Născut la 20 decembrie 1849 (de Sf. Ignat)”, dar şi mărturia fratelui său, Matei Eminescu, din 1895, că pe o Psaltire a familiei, pe pagina albă unde se notau diferite evenimente, stătea scris de către Gheorghe Eminovici însuşi: „Astăzi, 20 decembrie 1849, la 4 ceasuri evropeneşti, s-au născut fiul nostru Mihail” (cartea nu se mai găseşte, sau se presupune a fi o Psaltire a cărei primă pagină, albă, este ruptă; legendele ştiinţifice pretind că această pagină ar fi fost ruptă intenţionat de către un mare istoric literar – nu spun numele, e persoană importantă! – pentru a nu mai persista această dată de rezervă în biografia eminesciană: legendele nu intră însă nici în zona enciclopediei – nici în cea a istoriei…).
Pentru cea de-a doua dată pledează însă actul de botez din 21 ianuarie 1850, semnat de tatăl copilului, Gheorghe Eminovici, şi de bunic, Stolnicul Vasile Juraşcu, care la rubrica „data naşterii” consem­nează „15 ianuarie 1850”. Actul poate fi interpretat, cum a şi fost: toate registrele de acest fel, din anii aceia, aglomerează în prima lună a anului mai multe naşteri ca de obicei, ceea ce denotă că sunt prunci de peste an care n-au apucat să fie botezaţi până la totalizarea de la sfârşitul anului precedent şi li s-au pus zile de naştere aleatorii în anul curgător botezului. Numai că mai există o mărturie, poate indirectă, dar sigur a poetului: în prefaţa la antologia de versuri Rumänische Dichtungen, din 1881, Mite Kremnitz îl prezintă succint pe Mihail Eminescu „poetul pesimismului”, „redactorul şef al ziarului Timpul” – şi pune anul naşterii în paranteză, după nume: 1850. Şi mai există încă o mărturie, care poate fi contabilizată de partea cealaltă, a lui 20 decembrie 1849. Este o socoteală aritmetică făcută de poetul însuşi pe un manuscris: 1883 – 1849 = 34 ani.
Dedesubt, notaţia: „78 de ani viaţa mea întreagă. Atâta am să trăiesc. Bătrânul meu tată tot astfel. Asta e mărimea constant de timp a vieţii unui individ de rasa noastră. Vor fi urcări şi scăderi pe această scară, va fi o oscilaţie infinită în coadaptarea cu împrejurările. Omul în sine om constant rămâne constant.” (Pare o glosă pe tema poeziei sale Cu mâne zilele-ţi adaogi.) Căminarul va muri anul viitor, în 1884, la vârsta de 72 de ani; scriind în 1883 şi scăzând anul 1849, deducem că M. Eminescu însuşi avea în vedere anul 1883. Dacă facem însă scăderea lui 78 din 1883, rezultă anul 1804 – şi nu mai ştim la ce personaj de prin familia sa născut în acest an şi având acum 78 de ani se va fi gândit.
Este lesne de înţeles că poetul îşi ştia ambele date, din familie, dar şi din copia de pe extractul de naştere (care i-a trebuit sigur în relaţia cu diferitele oficialităţi) – şi în particular (jurnalul Junimii, de pildă) o declara pe prima, iar oficial, pe cea de-a doua. Data oficială a naşterii sale rămâne 15 ianuarie 1850 stil vechi (actualizată: 27 ianuarie) – lăsată posterităţii prin voinţa consemnată apăsat prin semnătură, a tatălui şi bunicului matern.
Mai multe învăţăminte am putea trage din judecarea nuvelei La aniversară, publicată de M. Eminescu în Curierul de Iaşi în 1876. Deşi asta invită la istorie literară făcută pe un text literar, haideţi să vedem unde ajungem. Acolo este descris, aşadar, momentul primei sărutări dintre doi tineri, de ziua lui, care este însemnată în calendarul bisericesc drept ziua Sfântului Ermil. Ei bine, acest sfânt există cu adevărat şi este pus în calendar la data de 13 ianuarie (şi pe vremea poetului, şi astăzi). Autorul, Eminescu, face paronomasie (potrivire de nume: Emin-Ermil) – dar şi apropiere cronologică (13/15 ianuarie). Asta n-ar fi nimic, dar personajele din nuvelă se numesc Cajus şi Tola, pseudonimele cu care el (Caius-Eminescu) şi Veronica Micle-Tola îşi vor semna unele scrisori mai târziu. Cu unele „rebusuri” eminesciene ne întâlnim chiar în poezii tipărite de poet (vezi şi ediţia noastră), iar într-o însemnare manuscrisă găsim: „Uxè Nimè călătoriu turcesc (persan)” (la Fata-n grădina de aur) – nume care, citit de la dreapta la stânga, cum s-a observat încă de către Perpessicius, dă Eminescu (şi care, trebuie menţionat, aminteşte frapant de Odiseea, locul unde Ulise îşi declină numele către Ciclop: Utis (scris Outis), adică Nimeni în greceşte (urmând ca Ciclopul să-i roage pe zei să-l pedepsească pe… Nimeni). Se mai cunosc anagramele de tipul Acinorev din manuscrise, pentru Veronica. Problema este că, dacă luăm de bună această mărturie despre sine a poetului din La aniversară, ar trebui să acceptăm adevărul integral, şi anume că ei doi se cunoşteau încă de la frageda vârstă de 18-19 ani. Asta pune sub semnul întrebării „mărturia istorică” a lui Iacob Negruzzi, pe care se bazează toţi biografii lui Eminescu, după care cei doi s-au cunoscut la Viena, în 1872, la 22 de ani deci. Da, dar tot asta ridică la rang de mărturie de primă mână mărturia Harietei, sora poetului, care-i scrie Corneliei Emilian că Mihai şi Veronica se ştiu şi se iubesc din prima tinereţe, şi că fotografia lui, aceea de la19 ani, a fost făcută la cererea ei, a Veronicăi. Mitul Manon Lescaut pluteşte în aer…
Istoricul va considera toate aceste amănunte ca fiind savantlâcuri şi nu le va folosi – aşa cum nici nu le foloseşte, de fapt. O enciclopedia eminesciană însă trebuie să le înregistreze undeva în căsuţa lor alfabetică. Într-o primă ediţie le va privi drept curiozităţi, într-o ediţie ulterioară va „muşca” întrucâtva din potriviri – şi tot aşa, până la urmă le va ridica pe toate către public, cel care va judeca (mă refer atât la publicul obişnuit, cât şi la cel avizat).
Patronimul Eminovici se regăseşte în multe acte din zona Blajului, trăgându-se concluzia, de către biografi, că de aici ar fi venit Vasile Eminovici (1780-1844), care în 1802 s-a fixat la Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, în provincia austriacă Bucovina aşadar, fiind dascăl de biserică ortodoxă (fuga din zona Blajului datorându-se, aşadar, dorinţei de a scăpa de uniaţie). Trebuie ţinut cont şi de faptul că moşia Cuparencu se întindea mult în nord-vest, către Polonia, unde se găseau sate întregi de români: şi în Polonia se regăseşte frecvent patronimicul, sub forma Eminowicz, iar poetul însuşi era, uneori, ispitit să-şi descopere o ascendenţă de nobil polonez. Vasile Eminovici şi soţia sa, Ioana, mor în epidemia de holeră din 1844 – deci poetul nu-i cunoaşte. Gheorghe, primul lor băiat, tatăl poetului, se naşte în 1812, învaţă carte la Suceava şi trece în Moldova, unde este administrator al unor moşii. Luându-şi rangul de căminar, îşi întemeiază gospodărie la Ipoteşti, după ce a stat, o vreme, la Dumbrăveni. Se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu şi au împreună 11 copii: Şerban (1841), Nicolae (1843), Gheorghe (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (1848), Mihai, Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856), Vasile (?). Poetul este al şaptelea copil la părinţi. Ruxandra, Maria şi Vasile mor din fragedă copilărie (fetele sunt îngropate, după cum se acreditează, în cimitirul din Dumbrăveni). Făcând parte din mica boierime a locului, Căminarul Gheorghe Eminovici îşi permite chiar să ţină la curte, câtva timp, un pictor austriac care ne va lăsa tabloul Ralucăi cu bogate bijuterii la gât şi pe degetele de la mâini. De asemenea, îngrijeşte de educaţia copiilor – pe care-i orientează către studii nu la Iaşi, în Moldova, ci la Cernăuţi ori Sibiu, în provincii imperiale. Portretul său, făcut de Corneliu Botez în 1909 după consemnările celor care l-au cunoscut direct, ne arată că poetul îi moşteneşte multe calităţi: „Era un caracter ferm, o fire veselă în timpuri bune ca şi grele şi originală; vorbăreţ şi plin de spirit muşcător. Fuma, nu bea. Avea talent de imitaţie a vocii şi a mişcărilor: imita pe cepelegi, pe gângavi, pe boierii cu tabieturi şi alte asemenea cu o extremă iscusinţă. Bătrânul Eminovici era înzestrat cu o memorie fenomenală a numelor, datelor etc., memorie pe care a moştenit-o poetul. Cunoştea în toate amănuntele viaţa oamenilor însemnaţi din Ţara Moldovei (boieri şi boiernaşi), din care o parte s-a scurs mai la urmă în Muntenia, împreună cu întreaga genealogie a neamului lor. Avea o colecţie mare de scrieri româneşti şi cunoştea adânc istoria ţării. Avea darul vorbirii şi un aşa de mare meşteşug de a istorisi, că zile şi nopţi nu ţi s-ar fi urât a-l asculta. Avea un glas sonor, muzical (poetul Eminescu avea un frumos glas de tenor care, cum vedem, l-a moştenit de la tatăl său, dimpreună cu celelalte însuşiri intelectuale) şi se exprima în cea mai curată şi aleasă limbă românească. Concis în stil, îi plăcea să povestească întâmplări şi aduceri aminte din trecut. Cunoştea bine limbile: polonă, rusă şi ruteană şi vorbea binişor franţuzeşte şi nemţeşte…”. Şi-a luat rangul de Căminar în luna mai 1841, de la domnitorul Mihai Sturdza, şi le povestea adesea copiilor cum s-a dus să-i mulţumească, şi acesta l-a întâmpinat cu vorbele: „Ei! Prin ce cârciumi te-ei tăvăli de-acu înainte?” – fiind obişnuit cu noii boiernaşi pe care-i făcea, care, „după ce i-a boierit, se tăvăleau prin cârciume şi necinsteau boieria”. Matei Eminescu, cel care povesteşte episodul, mai spune: „Când ne-a istorisit-o tata s-a pus Mihai pe un râs de nu-l mai puteam opri”.
Mama, Raluca Iuraşcă, sau Iuraşcu, dar pe numele adevărat Rareşa, „avea pretenţii de nobleţe faţă de tata zicând că Iurăşceştii, străbunii ei, au fost boieri de prima ordine” – povesteşte acelaşi Matei –, iar „tata n-o contra-zicea, decât îi obiecta că, la drept vorbind, mai nobil a fost Donţu decât Jurăsceştii” – invocându-l, aşadar, pe bunicul Ralucăi, un nobil „muscal, dacă nu cumva cazac” refugiat în Moldova ca să scape de mânia ţarului, prieten cu generalul Jeltuhin, care de câteva ori a venit pe la ei şi i-a umplut de daruri. Suntem în Nord-Est, unde Botoşanii devin, pentru Moldova, un vârtej de limbi şi o vatră de genii româneşti: după Mihai Eminescu îi vom prenumăra între ele pe Nicolae Iorga şi George Enescu, până la Nicolae Labiş al secolului al XX-lea înnegrin­du-se multe pagini de hârtie. Mai e de amintit că Gheorghe Eminovici a fost ajutat de câteva ori în viaţă de Ambasada Rusiei, pentru că avea prieteni, ştia limba – dar mai ales pentru că moşiile lui Balş, pe care le administra, se întindeau şi dincolo de România.
În privinţa Ralucăi, născută în 1816, este necesar să amintim că ea este din nouă fraţi – şi toţi sau aproape toţi ceilalţi se găsesc călugări sau călugăriţe, între ei Jachift Juraşcu fiind stareţ la Mânăstirea Coşula (acolo unde Iorga va găsi, în 1909, vechea traducere românească din Herodot – iar studiile eminescologice arată că poetul a folosit expresii de limbă din ea pentru Egipetul, dar mai ales pentru Scrisoarea III, considerându-se că a consultat o copie aflătoare în biblioteca lui Vasile Pogor), iar Olimpiada Juraşcu, stareţă la Mânăstirea Agafton – acolo unde poetul, copil, se plimba adeseori rămânând vara săptămâni întregi şi ascultând poveştile ori cântecele locului. De ce această alcătuire, această atracţie către cele sfinte în familia Jurăsceştilor – cu şase sau şapte feţe bisericeşti şi Rareşa singură mireană, mamă de 11 copii? Să nu alimentăm fantezia biografilor senzaţionalişti – dar să spunem că religiozitatea lui Mihai Eminescu avea rădăcini puternice în familia mamei.
N. GEORGESCU