Învățământul superior juridic din România, ca de altfel cel din întreaga Europă, rămâne încă puternic marcat de o abordare esențialmente națională, tributară tradiției stabilite în secolul al XIX-lea, în ciuda unui context tot mai evident de mondializare și europenizare a fenomenului juridic.
Și aceasta în condițiile în care, așa cum remarca Max Weber, tipul de învățare a dreptului are o influență decisivă asupra dezvoltării sale, după cum maniera de a o face este strâns legată de specificul siste­melor juridice aferente, așa cum ne arată formele de învățare-dezvoltate în cadrul celor două mari familii de drept occidentale: cea de drept romano-germanic și, respectiv, de common law.
Astfel, în privința primeia, care privilegiază legea și codificarea, învățământul juridic este caracterizat printr-o abordare dogmatică a disciplinelor juridice studiate. Grație unui efort remarcabil de sistematizare și plecând de la un raționament silogistic, profesorul de drept expune studenților dreptul pozitiv (în vigoare), respectiv ansamblul regulilor juridice, interpretările lor jurisprudențiale și doctrinare aplicabile la un moment dat. O atenție deosebită este acordată studiului legii, marilor principii și teoriilor generale care guvernează o materie. Învățământul propriu-zis este structurat în trei cicluri: licență (de 3-4 ani), masterat (1-2 ani) și doctorat, iar transmiterea cunoștin­țelor și deprinderilor se realizează mai ales prin intermediul cursurilor magistrale, urmate de aprofundări sau particularizări ale anumitor probleme în cadrul seminariilor.
Ceea ce transmite facultatea este însă insuficient pentru exercitarea profesiilor juridice, fapt care a făcut necesară intervenția „școlilor profesionale” (ale magistraturii, avocaturii, notariale ș.a.).
Dintr-o perspectivă diferită, în lumea common law marcată de prioritatea acordată jurisprudenței, învățământul dreptului trebuie, în principal, să permită viitorilor juriști să fie în stare să cunoască regulile jurisprudențiale și să fie în măsură, grație unui raționament prin analogie, să găsească soluția adecvată speței de rezolvat. Este vorba deci de un învățământ jurisprudențial și metoda „clinică”, a studiului de caz în formarea de specialitate.
Și, spre deosebire de sistemul romano-germanic, studiile juridice intervin ca o specializare de doi sau trei ani deschisă tuturor studenților din anul trei, indiferent de parcursul lor inițial, practicienii jucând un rol esențial în acest cadru. Facultatea de drept anglo-saxonă a putut astfel să fie calificată drept „școala primară, chiar grădinița de formare pentru profesia de avocat”, ceea ce spune mult despre rolul învățământului universitar.
Specificul celor două sisteme de drept a determinat dezvoltarea diferită a învățământului superior juridic. Totuși, un punct comun al acestora este evident: replierea asupra studiului drepturilor naționale. Studentul în drept, în toate cazurile, se concentrează asupra stăpânirii regulii juridice emise de sistemul său de origine.
Acest model de învățare a dreptului a evoluat foarte puțin, în ciuda influenței integrării juridice unional-europene și amplului proces de mondializare, inclusiv în privința dreptului. În situația în care peste jumătate din reglementările naționale ale țărilor membre ale Uniunii Europene sunt de sorginte ori inspirate de dreptul UE, iar dreptul tinde să devină unul global, dimensiunea trans-națională și trans-sistemică a dreptului nu mai poate fi ignorată.
Fără o adaptare corespunzătoare, învățământul superior juridic este pe cale a cunoaște o criză majoră.
Dezvoltat în ultimii o sută cincizeci de ani într-un cadru aproape imuabil, prin excelență național, el se confruntă astăzi cu probleme cruciale, din perspectiva adecvării rezultatelor sale la cerințele pieței juridice tot mai mondializate. Pentru depășirea impasului se impun evoluții și transformări fundamentale, sensul acestora fiind marcat de o serie de fenomene convergente și definitorii. Este vorba, mai întâi, de europenizarea și internaționalizarea sistemelor juridice, dinamică de fond care influen­țează masiv ansamblul materiilor juridice. Se manifestă, în acest context, îngrijorarea crescândă privind capacitatea învățământului superior, așa cum se desfășoară el în cadrul facultăților de drept, de a conduce la formarea corpului de juriști de înaltă calificare, apți să concureze cu figura lui common law lawyer, component al firmelor transnaționale și marilor cabinete de afaceri. Dezvoltarea noilor tehnologii reprezintă o altă nouă și mare amenințare la exercitarea activităților juridice, unii prezicând, din acest punct de vedere, chiar the end of lawyers! Iar pentru a nu aștepta impasibili să devină o specie pe cale de dispariție, unii juriști, îndeobște din familia tradiției de drept civil, experimentează deja noi metode de învățare a dreptului, promovează inițiative de reformare a sistemelor existente și caută soluțiile cele mai potrivite spre a face față provocărilor globalizării.
Prima, calea minimalistă, pornește de la premisa tradițională potrivit căreia buna stăpânire a dreptului național, după metodele clasice, este satisfăcătoare, cu atât mai mult cu cât, în unele țări, precum și în România, se manifestă o perioadă de „inflație legislativă”, de reașezare a sistemului de reglementări. Se acceptă totuși unele deschideri spre fenomenul globalizării dreptului, prin acumularea de cunoștințe prin intermediul e-learning-ului, consolidarea cunoștințelor de drept comparat, dreptul UE și drept internațional, precum și prin amplificarea conexiunilor cu disciplinele nejuridice. Se adaugă apoi mobilitățile de studenți și cadre didactice în cadrul Programului european ERASMUS, care înseamnă schimb de experiențe și uniformizare în pregătirea profesională.
Limitele acestei abordări a minima sunt evidente; pe de o parte, asemenea măsuri vizează un număr restrâns de studenți, iar pe de alta, nu se face altceva decât să se juxtapună o formare inițială „standard”, națională, cu o alta specializată, esențialmente contextuală.
O a doua perspectivă, denumită de unii „ruptura de inspirație anglo-saxonă”, propune juriștilor „romaniști” consolidarea și compatibilizarea tehnicilor pedagogice de învățare a dreptului european cu împrumuturile din sistemul de common law! Cea mai semnificativă experiență de acest gen se desfășoară la școala de drept a Institutului de Științe Politice din Paris (Sciences Po), a cărei echipă pedagogică inovatoare a propus studenților deja licențiați – în drept ori în alte discipline – să se formeze în domeniul juridic, grație unei abordări tip „clinică”, cu un pronunțat caracter interdisciplinar. Studiile se desfășoară în engleză, un an este consacrat practicii profesionale, iar schimbul interuniversitar ocupă un loc important. Această orientare pedagogică nouă asigură, în principal, juriști formați pentru marile cabinete de afaceri și a generat, în Franța, între adepții formării universitare clasice și cei ai acestei orientări pragmatice, o vie dispută.
În fine, cea de-a treia poziție, prin excelență a viitorului, aflată la începuturi, propune o rupere totală cu ceea ce există, abandonarea perspectivei naționale, în favoarea celei transistemice, marcând astfel o schimbare de paradigmă.
Predarea dreptului s-ar efectua, astfel, sub forma unor probleme generale și abstracte, desprinse de soluțiile proprii dreptului pozitiv.
O atare formare transnațională obligă profesorul să-și construiască discursul pedagogic plecând de la probleme cărora drepturile naționale le oferă răspunsuri mai mult sau mai puțin diferite. Elementele și reperele folosite pentru determinarea grilei cursului universitar nu sunt cele ale unui sistem juridic național, ci problemele comune ale mai multor sisteme, iar soluțiile căutate se mențin la același nivel de generalitate, eventual cu exemplificări din drepturile pozitive naționale. De exemplu, un asemenea caracter transnațional ar prezenta discipline precum: dreptul contractului, dreptul răspunderii, dreptul consumului sau dreptul mediului.
Învățământul trans-sistemic ar trebui să constituie formarea de bază a studentului în drept, acesta urmând să se specializeze apoi în dreptul național. Astfel, absolventul nu ar mai fi marcat în modul de a gândi numai de sistemul național, dobândind vocația de a gândi global și a acționa local.
În privința experiențelor de gen, să menționăm intenția Facultății de Drept a Universității din New York din anii 1990 de a promova proiectul unei „global faculty”, apoi practica de succes, de peste un deceniu, a Facultății de Drept a Universității McGill, din Quebec (Canada), în materie de învățământ trans-sistemic (peste abordarea de common law și cea de drept civil). În context european, inițiative „transistemice” au întreprins universitățile olandeze, în special cea din Maastricht, prin școala de drept european, și se pregătește în același timp și Universitatea din Luxemburg.
Fără îndoială că asemenea gânduri ar trebui îndreptate și asupra situației învățământului superior juridic din România. În așteptarea (de 25 de ani, totuși) adaptărilor tranziției ne-am integrat sistemului Bologna cu „specificul nostru”, iar deschiderea spre europenizarea și mondializarea dreptului rămâne modestă.
Din această perspectivă rândurile de mai sus se doresc o incitare la o dezbatere serioasă asupra acestei teme de importanță majoră.