Criza lecturii

Criza lecturii

De ce nu mai citim? De ce avem atât de mulți analfabeți funcțional?

Într-o țară cu o rată îngrijorător de ridicată a analfabetismului funcțional, în care cheltuielile preferate ale populației sunt pe mâncare, băuturi și țigări, în care modelele promovate în spațiul mediatic lansează invariabil mesajul subliminal că te poți realiza (păcălind, de fapt, viața) și cu mai puțină școală sau deloc, nu e de mirare că românii se situează pe ultimul loc în Uniunea Europeană la consumul de carte. Tristul adevăr este că, potrivit studiilor Eurostat din ultimii ani, peste 90% din populație nu citește nici măcar o carte pe an. Generația de mijloc motivează această indiferență față de lectură prin aceea că nu are timp, iar tinerii, cea mai mare parte dintre ei, nu mai găsesc resursele interioare pentru a citi integral o carte. Pentru o bună parte dintre ei, cartea a pierdut lup­ta cu internetul. Aceasta este generația pe care am putea-o numi cu lejeritate „generația post-Gutenberg“.

Când ai o educație deficitară, ai și o piață de carte slabă

Din nefericire, suntem o țară cu un procent ridicat de populație săracă, în consecință, nivelul scăzut al consumului de carte ar putea fi pus și pe seama veniturilor mici, dar sărăcia nu e unicul motiv pentru care lumea la noi nu citește. Statisticile arată că majoritatea concetățenilor noștri investesc foarte puțin sau deloc în educație. Nu e de mirare, așadar, că pentru ei cartea nu își găsește loc în ceea ce numim coșul zilnic și asta nu doar pentru că în urmă cu doi ani (și lucrurile nu credem că s-au schimbat foarte mult de atunci) eram cei mai săraci dintre săracii Europei, ci și pentru că școala românească nu încurajează lectura, iar acasă, în familie, părinții sunt absolvenți ai școlii de după 1989. Într-o casă în care părinții nu citesc, copiii nu au cum să se îndrăgostească de lectură. „Consumul de carte, în țara noastră – spune Mihai Mitrică, directorul executiv al Asociației Editorilor din România –, este cel mai redus din Europa, iar nivelul de achiziție de carte din țara noastră este în strânsă corelație cu educația, ca peste tot în lume. Când ai o educație deficitară, ai și o piață de carte slabă“.

Dezvoltarea mediului online și îndepărtarea tinerelor generații de lectură

Revoluția digitală (apariția internetului, a rețelelor de socializare, a jocurilor pe calculator) a fost marea lovitură adusă cărții. Consecința directă a instalării noii paradigme a fost îndepărtarea de carte, de obiceiul sănătos al lecturii, ceea ce foarte repede a dus (s-a putut lesne constata!) la sărăcirea vocabularului. Astăzi, pentru școală, acest lucru este una dintre cele mai mari probleme: psihologii și profesorii atrag de ani buni atenția asupra vocabularului din ce în ce mai sărac al elevilor, asupra exprimării scrise și verbale din ce în ce mai greoaie și sărăcăcioase. Motivul? Lipsa lecturii! Copiilor, adolescenților, tinerilor le plac din ce în ce mai mult jocurile pe calculator, rețelele de socializare de care nu se despart ore întregi; se navighează pe internet în neștire. Mai mult, o piedică serioasă în calea dezvoltării gustului pentru lectură la copii o reprezintă chiar părinții care, ei înșiși necitind, consideră că lectura și cartea sunt două concepte anacronice pentru „era digitală“ în care am pășit și, în consecință, sunt absolut inutile în dezvoltarea copiilor. Asemenea părinți își lasă copiii la nesfârșit la calculator sau în fața televizorului ca să se uite la desene animate. Părinții, de altfel, sunt de multe ori mai atrași de tehnologia digitală, de internet și de rețelele de socializare decât copiii.

Educația din familie nu încurajează lectura

Marea majoritate a adolescenților, arată sondajele din ultimii ani, nu citește nici măcar o carte pe an, iar unii nu au deschis o carte în viața lor. Cei care mai citesc alocă foarte puțin timp zilnic ­lecturii, iar cărțile care se citesc cel mai mult sunt, în general, cele de școală. Care este motivul acestui dezinteres? Psihologii au spus în repetate rânduri că înclinația înspre lectură poate fi cultivată până la vârsta de 10 ani, cel mai târziu. Dincolo de această vârstă nu se mai poate face aproape nimic. De aceea, într-un mediu familial în care copilul este adormit cu basme citite de părinți și în care părinții înșiși citesc, copilul deprinde de mic obiceiul lecturii. Un copil care a căpătat dragoste de citit este un copil fericit, un copil care, la școală, va avea rezultate mult mai bune decât alți colegi care nu au primit în familie o educație similară. Pentru ca lectura să devină o deprindere zilnică, ea trebuie cultivată de la cea mai fragedă vârstă.

Așa stăteau lucrurile în copilăria noastră. Astăzi în foarte puține familii mai întâlnim tabloul frumos al părinților care citesc copiilor, al părinților care, ei înșiși, citesc, al copiilor care citesc, în lungile și călduroasele zile ale vacanței de vară, la umbra unui cireș, cărțile preferate ale copilăriei. Mulți părinți de astăzi s-au născut și au copilărit după 1989, în anii ciudați ai tranziției de la totalitarismul lui Ceaușescu la strania democrație pe care o trăim, în familii care nu au pus prea mult preț pe cărți și pe citit. Iată ce spunea, în acest sens, psihologul Irina Petrea, cu doar doi ani în urmă: „Încă de acum cincisprezece-șaisprezece ani, când filmam pentru programul TV Supernanny, care mă aducea în contact cu familii de toate condițiile și din toate colțurile țării, am putut constata dispariția bibliotecii și înlocuirea cărților cu reviste“. Cum ar putea înțelege asemenea părinți importanța covârșitoare a lecturii în educația și formarea intelectuală a propriilor copii?

Criza lecturii

Programele școlare propun o viziune tehnică și abstractă asupra a ceea ce înseamnă cititul unei cărți

Școala ar trebui să fie mediul propice dezvoltării apetitului pentru lectură al viitorului adult, dar și în acest caz lucrurile nu stau așa cum ar trebui. Bună parte din orele de română mai mult îi îndepărtează pe elevi de plăcerea lecturii, decât îi apropie. Alina Mihaela Huma este un tânăr profesor de limba și literatura ro­mână la Grupul Școlar Alexandru cel Bun din Botoșani. Ceea ce scrie ea pe platforma iTeach este mai mult decât grăitor: „Trăim într-o lume în care cartea ca obiect cultural începe să-și piardă importanța și impactul asupra noii generații. (…) O întrebare firească se impune: de ce refuză elevii să citească? Răspunsuri putem găsi mai multe: lectura versus televizor, lectura versus calculator, lectura versus modalități diverse de petrecere a timpului liber. Din toate aceste confruntări, cartea pare să piardă teren, iar tendința înlocuirii lecturii cu petrecerea timpului în fața televizorului sau calculatorului este explicabilă într-o lume a imaginilor și a digitalizării“. În ciuda efortului profesorilor, constată cu părere de rău Alina Mihaela Huma, lectura nu se mai numără printre pasiunile elevilor. Un motiv, în opinia ei, este că programele școlare propun „o viziune destul de tehnică și abstractă asupra a ceea ce înseamnă cititul unei cărți“. Acesta este un aspect destul de neplăcut, de care ne-am izbit și noi, cei care ne-am născut în plin totalita­rism, într-o epocă în care totuși sloganul multor români era „Rezistență prin cultură!“. Conceptele teoretice greoaie pe care elevii trebuie să le învețe „tind să transforme cititul într-o corvoadă, într-o obligație a elevului și să o îndepărteze de natura sa nobilă de experiență personală profundă, atractivă și modelatoare“. Din păcate, o bună parte dintre profesori nu înțeleg acest lucru și, mai mult, nu știu sau nu sunt interesați nici să formeze cercuri de lectură, cenacluri școlare, nici să propună elevilor lecturi incitante și relevante.

Rezultatele de la examenele naționale, barometre ale analfabetismului funcțional

Îndepărtarea de carte, de lectură, este cu siguranță una dintre cauzele creșterii alarmante a analfabestismului funcțional, fapt dovedit nu doar la testările PISA, ci și la examenele naționale, evaluarea de la clasa a VIII-a și examenul de bacalaureat. Cu „perlele“ de la Bac suntem deja obișnuiți. Ediția de anul acesta nu a făcut cu nimic notă discordantă: aceleași gafe de înțelegere a textului, de exprimare, aceleași greșeli ortografice. Ne amuzăm teribil când citim că „asemănările dintre oameni și pinguini sunt puține, dar totuși multe“, „pinguinii fac două oo, și stau pe ele până sunt gata pui“, „pinguini fac mâncare la copi, se ceartă cu vecinii, dar apoi se împacă și pun pui la comun“, „Racoviță n-a putut trage barca pentru că erau câmpuri de cereale cu gheață“, „Ghiță era cârciumar, iar Ana era foarte activă social, mai ales cu Lică“, „Ana s-a combinat cu Lică și deși s-a rugat mult să o ia cu el, el s-a dus în pădure și a intrat într-un pom“ și putem continua mult cu astfel de exemple, în aceeași notă de umor și voie bună. În spatele amuzamentului se află sau ar trebui să se afle multă îngrijorare din partea părinților, din partea profesorilor și, de ce nu?, din partea societății în ansamblu. Lipsa de cultură generală, a deprinderii de la cea mai fragedă vârstă cu lectura stă la baza analfabetismului funcțional din România, flagel cu care, de la un an la altul, ne este din ce în ce mai greu să luptăm, iar definiția acestuia vorbește de la sine: „Analfabetism funcțional este o noțiune care se referă la persoanele care știu să citească, dar nu înțeleg ceea ce au citit“, spune Wikipedia. „Mai precis, o persoană poate să reproducă verbal sau în scris un text, dar nu îl înțelege suficient pentru a-l folosi ca resursă în reușita unei acțiuni sau în performanță“. Este un truism faptul că o cauză a analfabetismului funcțional este lipsa lecturii de la vârstele cele mai fragede, deprindere care le dezvoltă vocabularul, gândirea critică, capacitatea de a înțelege ce citesc și, nu în cele din urmă, de a-și construi un viitor. De aceea, nu este întâmplător că de ani buni ne aflăm pe ultimul loc în Europa la consumul de carte și pe primul loc la analfabetism funcțional.

Scurtul moment de glorie postdecembristă al cărții

Au existat primii ani de libertate, când cărțile s-au citit cu o sete greu de imaginat pentru generația tânără de astăzi și chiar pentru mulți dintre cei mai puțin tineri. Se citea mult și se citea orice. Era o sete de lectură asemănătoare setei de apă a celui care a traversat pe jos Sahara. Se cumpărau cărți cu nemiluita, ziarele și revistele dispăreau de pe tarabe în câteva ore. Presa scrisă era regină, iar cărțile, pentru mulți dintre noi, erau cel mai scump dar pe care ni-l adusese Revoluția decembristă. Nimic nu se putea compara cu bucuria lecturii libere, fără îngrădiri, fără cenzură. Șiruri întregi de tarabe – la Universitate și în Pasaj, la colțuri de stradă, în parcuri și chiar în vecinătatea piețelor agroalimentare – ofereau românilor însetați de carte cărți vechi de anticariat, cărți noi, scoase de edituri tradiționale și de edituri noi – care aveau să devină mari mari – ori de edituri obscure, apărute ca ciupercile după ploaie de nicăieri, cărți tipărite în condiții precare cele mai multe, prost legate, cu texte prost corectate, dar pe care oa­menii le cumpărau cu nemiluita. Se citea mult, se citea orice.

Articolul integral poate fi citit în numărul 12, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului.