Criza de atenție

Criza este receptată drept un moment dificil care apare între perioade lungi în care viața se desfășoară în parametrii de normalitate. Oamenii caută să identifice care sunt cauzele, să-i contracareze pe cât este posibil din efecte, fac eforturi să fie rezilienți și să treacă, pe cât pot de echilibrați, peste situația instabilă.

În ultimul timp, devin tot mai prezente diferite feluri de crize. Un tip de criză este cea economică, însoțită de criza fi­nanciară, o alta este cea energetică, una referitoare la resursele naturale etc. În altă ordine de idei, vorbim despre criza refugiaților etc. La nivelul organizațiilor, întâlnim criza de resurse umane, criza de credibilitate a managementului. Navigatorii rătăciți în spațiul virtual înfruntă ceea ce este greu de precizat: criza de sens. Am putea concluziona că sunt posibile tot atâtea tipuri de crize câte domenii de activitate umană putem distinge.

În învățământ, avem și noi o dificultate specifică: criza de atenție. Elevii ar trebui să fie atenți la ceea ce explică profesorul, să participe cu atenție concentrată în activitățile de învățare, să rezolve atent exercițiile și așa mai departe. Întrebați dacă sunt atenți la oră, cei mai mulți susțin că pot concomitent să navigheze pe internet, să vorbească, să ofere ceva colegului de bancă, să bea apă etc. și, totodată, pot urmări, desigur, cu maximă seriozitate explicațiile oferite de către profesor. Doar au atenție distributivă, știm cu toții asta. Profesorul se arată, de obicei, sceptic. Pune o întrebare de verificare, iar elevul isteț îi răspunde și ora merge mai departe. Nivelul de concentrare este însă unul care lasă de dorit, unul de suprafață. Lectura profundă, învățarea autentică nu se pot realiza în paralel cu alte activități. Acestora le este necesară o dedicare totală, un angajament necondiționat.

În demersul pe care profesorii îl fac pentru a atrage atenția elevilor, a-i determina pe aceștia să rămână concentrați, a le păstra stabilă atenția, în sfârșit, în efortul de a-i educa să acorde atenție subiectelor care sunt relevante pentru dezvoltarea lor, pot găsi un sprijin real care să le susțină reflecțiile pedagogice în cartea lui Johann Hari, apărută în colecția Psihologia pentru toți, la Editura TREI: Hoții de atenție. De ce nu te poți concentra.

Autorul pleacă de la ipoteza că „o viață plină de distrageri, la nivel indivi­dual, este una sărăcită“, iar fragmentarea atenției „generează o criză și la nivelul întregii societăți“ (p. 20).

În psihologia atenției este cunoscută teoria gâtului de sticlă conform căreia in­­formația nu poate fi receptată dintr-odată, așa cum într-o sticlă lichidul nu intră decât atât cât permite deschiderea orificiului în recipient. Acum, însă, nu se ține cont de acest fapt, ci suntem inundați cu informații în mod insistent, iar noi ne simțim adesea dezorientați pentru că nu mai avem capacitatea de a prelucra avalanșa de informații.

Atenția a devenit foarte importantă în societatea de consum, fiecare instanță care are ceva de vândut, vrea, în primul rând, să capteze atenția potențialului cumpărător. Reclamele publicitare se întrec în a ademeni atenția inocenților trecători.

Autorul enumeră mai multe cauze care au efecte negative asupra atenției, care dau și titlul unor capitole: Creșterea vitezei, comutarea și filtrarea, Paralizia stărilor noastre de flux, Creșterea epuizării fizice și mentale, Prăbușirea lecturii susținute, Îngrădirea minții hoinare, Dezvoltarea tehnologiei care te poate urmări și manipula, Creșterea stresului și declanșarea vigilenței exagerate, Izolarea fizică și psihică a copiilor noștri și altele.

Lectura cărții este și un bun prilej de a reflecta asupra unor locuri comune referitoare la atenție. Unul dintre acestea este capacitatea de concentrare simultană asupra mai multor subiecte de interes. Tradițional, ne refeream la distributivitatea atenției. Astăzi este folosit termenul de multitasking. Dar această capacitate este oare atât de facilă pe cât am crede?

Johann Hari susține că noțiunea se aplică calculatoarelor care au mai mult decât un procesor, dar nu și creierului uman care „poate să producă, în plan conștient, unul sau două gânduri în același timp“ (p. 44). Multitasking-ul este o capabilitate pe care elevii susțin că o dețin cu toată convingerea lor de nativi digitali.

Trecerea rapidă de un lucru la altul, de la o idee la alta, ne creează iluzia că putem cuprinde ca obiect al atenției mai multe subiecte de interes simultan. De fapt, este o trecere succesivă, rapidă de la un aspect la altul. Comutarea atenției de la ceva la altceva devine un mod de a opera obiș­nuit. Dar acest fapt duce la o scădere a IQ-ului, ca urmare întreruperilor și distragerilor permanente. Mai mult, apar erori, ceea ce se poate numi „efectul de gafă“ (p. 45). Evident, erorile trebuie reparate, iar de aici se observă că productivitatea activității scade. Energia psihică este preponderent consumată spre gestionarea acestor treceri rapide între focare de atenție. Ca atare, pe cale de consecință sunt afectate dispozițiile creative și memorarea.

O altă constatare este că nu mai acordăm atenția cuvenită în raport cu importanța lucrului respectiv. Cu o notă ironică se poate susține că atenția s-a democratizat, într-un sens simplist. Aceasta este acordată diferitelor aspecte ale vieții care au în fața atenției șanse egale de a se impune. Astfel, de exemplu, o postare de pe tiktok intră în concurență cu ideea lui Rawls despre dreptatea ca echitate etc. Cum să conștientizeze un adolescent im­­portanța unor idei consacrate în cultură spre deosebire de o postare întâmplătoare, care are un statut de efemeridă?

Dispozitivele inteligente permit trecerea promptă de la un subiect la altul; putem schimba ecranele doar cu o atingere. Totuși, pentru mintea umană, trecerea rapidă de la o temă la alta nu are efectele benefice pe care le-am putea presupune. La limită, ne aflăm în situația de „a alerga, cu mintea goală, între ecrane“ (p. 12).

Johann Hari susține că: „Nu suntem calculatoare și nu putem trăi după logica lor. Suntem oameni și noi funcționăm diferit“ (p. 48).

În sfera educației știm că, de multe ori, intenția profesorului este aceea de a crea un ritm potrivit pentru a parcurge un anumit conținut de învățare; în funcție de dificultatea temei, este necesar un timp adecvat de prelucrare a informației. Fa­­miliarizarea cu informația, însușirea acesteia, fixarea, consolidarea și repetarea conținuturilor studiate la anumite in­tervale de timp constituie momente diferite, care ne permit să concluzionăm că învățarea este un proces complex, care are o anumită durată. Tocmai de aceea rolul profesorului este de a monitoriza procesul, de a-l temporiza, uneori chiar în a-l încetini. Această încercare de a crea un ritm bun pentru formarea temeinică a unor competențe intelectuale nu este ușor de realizat pentru elevii societății in­­formaționale. Cei mai mulți dintre copii și adolescenți nu mai au răbdare, vor ca ceea ce are loc într-o lecție să se desfășoare repede. În același timp, și-au creat me­­canisme de apărare prin care iau distanță, chiar se poziționează ostil dacă activitatea de învățare nu li se pare atractivă.

Atenția este cu atât mai bună cu cât lucrurile se desfășoară mai lent. Viteza este contraproductivă atenției și învățării, în general.

Din perspectiva experienței lor la catedră, mulți dintre profesori observă că un scop implicit în desfășurarea lecțiilor este dat de strădania de a-i ține pe elevi concentrați cât mai mult asupra subiectului abordat, pe conținuturile de învățare, a-i motiva să rămână cu gândurile la ceea ce contează pe termen lung, pur și simplu să-i încetinească pentru a face posibilă înțelegerea, memorarea, fixarea, apoi aplicarea și transferul noilor informații.

Johann Hari analizează consecințele faptului că trăim într-o cultură a imaginii, care a început cu apariția televizorului și s-a amplificat cu Facebook, Twitter, Instagram etc. Aceasta ne condiționează să fim neatenți, superficiali, interesați doar de aparențe, de cum arată cineva…

Deci: „Ai grijă ce tehnologii folosești, pentru că, în timp, conștiința ta va ajunge să fie modelată după chipul acelor tehnologii!“ (p. 92).

Nu trăim doar o criză de atenție, ci și „o criză în ceea ce privește gândurile rătăcitoare. Fără posibilitatea ca mintea să hoinărească, ne vine greu să înțelegem lumea“ (p. 100). Pentru dezvoltarea noastră umană și în același timp pentru păstrarea unui bun echilibru psihic ne sunt necesare răgazul de a gândi liber în afara condiționărilor impuse de agenda de muncă, ne este benefică reflecția, solitudinea creatoare.

Astfel, o întrebare de interes este: „Cum încetinești într-o lume care accelerează?“ (p. 43)

Ce este de făcut? În primul rând, „să încetinim, să facem câte un lucru pe rând, chiar să dormim mai mult“ (p. 81). În felul acesta putem evita epuizarea, vom pre­veni creșterea stresului și declanșarea vigilenței exagerate. Mai mult, ne vom acorda timp pentru lectură susținută și aprofundată, vom cultiva conștient răbdarea cognitivă (p. 85), vom urmări atingerea unei continuități care să dea sens faptelor, chiar atingerea stării de flux.

Nu în ultimul rând, ar fi bine să fim mai atenți la ceilalți oameni… „Empatia este una dintre cele mai complexe forme de atenție pe care o avem – și cea mai prețioasă“ (p. 91). În felul acesta ne vom acorda nu doar o respectuoasă atenție, ci și recunoaștere, validare. Astfel, poate reușim să depășim neajunsurile datorate lipsei de atenție, iar relațiile interumane să devină mai bune. Ține de noi să ieșim din criza de atenție, iar cartea lui Johann Hari ne încurajează în acest sens.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 53-54 al revistei Tribuna Învățământului