Foto: dreamstime

Ce s-ar întâmpla dacă climatologia ar deveni o știință socială precum altele, o întrebare ce apărea oarecum iconoclastă în urmă cu 5 ani, la momentul lansării sale în cadrul unui co­­locviu parizian (cu titlul, la rându-i, provocator: „Entre connaissance et action – regards croisés sur les enjeux climatiques et environnementaux“), dobândește astăzi, din ce în ce mai consistent, un răspuns bine structurat. Caracterul complex și global al problematicii ecoclimatice implică cooperări și interacțiuni între multiplele câmpuri de cunoaștere angajate, menite să depășească obstacole, să favorizeze legături și intersectări și să deschidă perspective de sinteză interdisciplinară. Iar în cadrul său științele zise „sociale“ ocupă un loc tot mai proeminent. E vorba de surmontarea vechilor fracturi între cele trei materii despre lume: demersurile axiomatice, cărora le aparține modelizarea sistemului Terra, abordările constructiviste, care pun accentul pe fabricarea de reguli și de convenții comune și consolidarea de experiențe situate în centrul a numeroase versiuni ale lumii materiale și sensibile coproduse de actori diverși, în cadrul acțiunilor lor curente.

1. Dându-și demisia din promițătorul post de profesor de oceanografie al Universității din Rhode Island și de participant la un relevant proiect de cercetare științifică privind influența oceanului asupra sistemului climatic, Veronique Carignan dorea să atragă atenția asupra unei concluzii/constatări hotărâtoare re­­feritoare la abordarea și soluția problemei: științele universitare sunt nu numai insuficiente în privința perspectivei combaterii schimbării climatice dar, și mai grav, pot să contribuie la întârzierea acțiunii în materie! Într-un articol cu valoare de avertisment (La recherche sur le climat retarde l’action climatique, Le Monde, 20 octombrie 2024), universitara/cercetător, „motivată în a deveni profesor de scopul de a ajuta la atenuarea crizei climatice“ și tot atât de idealistă precum marea majoritate a cercetătorilor implicați în domeniu, constata că științele universitare se confruntă, pe de o parte, cu voința de a acționa asupra provocării încălzirii globale, iar, pe de alta, cu nevoia obținerii de fonduri pentru întreprinderea investigațiilor aferente. Prinși într-o atare ecuație cvasi-imposibilă, specialiștii au dezvoltat știința schimbărilor climatice în detrimentul căutării și identificării soluțiilor pertinente. Spre a primi fonduri, ei își vând ideile finanțatorilor; în același timp, ei trebuie să le facă acceptabile pentru societate, așa încât iată un excelent mod de a înscrie știința în evoluția climei globale! Dar o atare perspectivă devine rapid problematică. Mai întâi că investigația universitară stagnează din cauza dependenței sale de subvențiile publice, a căror orientare trebuie să mulțumească agențiile guvernamentale, cu prioritățile și umo­rile lor. În plus, ideile novatoare, bogate pe plan tehnologic și care promit soluții rapide sunt finanțate adesea în detrimentul proiectelor specifice contextului ecoclimatic, care are repercusiuni locale ori se întemeiază pe mize pe termen lung. Pentru a descrie acest tip de cercetare se utilizează tot mai frecvent expresia de „tehnosoluționism“, în care se mizează pe viitoarele inovații care ar putea să reducă gazele cu efect de seră, decât și mai degrabă să se răspundă urgenței climatice. Și cum soluționismul tehnologic e în mod evident privilegiat de start-up și investitorii promotori, se afirmă astfel o mișcare periculoasă în care se recunoaște realitatea schimbării climatice, dar se întârzie luarea deciziei complete și radicale și se blochează, în fapt, acțiunea privind clima. Un exemplu elocvent de „soluționism tehnologic alimentat de cercetarea universitară“ e reprezentat, în opinia acesteia, de captarea și stocarea bioxidului de carbon (CSC); e vorba de un procedeu prin care CO₂ e captat direct dintr-o sursă punctuală (precum o centrală electrică pe cărbune) și e stocat sub pământ într-o formațiune geologică ori în adâncimile oceanelor. Pe hârtie, CSC funcționează în practică, dar în realitate e extrem de costisitor și ineficient.

Desfășurările unor atari proiecte sunt întreprinse numai de marile companii petroliere care reinjectează dioxidul de carbon în câmpurile petrolifere spre a extrage și mai mult petrol, ceea ce antrenează și o creștere a emisiilor de GES. Și totuși investițiile în asemenea sisteme au atins miliarde de dolari pe an și căutarea unei soluții miracol se năruie astfel în fața soluțiilor imediat aplicabile, profitabil economic și difuze ca impact ecologic. Și atunci se ridică în mod inevitabil și tot atât de necesar întrebarea: ce se poate face pentru ca aceste resurse financiare consacrate cercetării climatice, și așa limitate, să fie mai bine utilizate? Concluziile universitarei exprimate în acest context induc noi orizonturi spre care se impune a se tinde și în privința cărora e bine să reflectăm. Pentru a începe să atacăm în mod serios problematica schimbărilor climatice s-ar impune astfel să găsim în ce fel ar trebui să modificăm spre aceasta societatea, și asta într-un timp foarte scurt. Dacă obiectivele de reducere cu 40% a emisiilor brute de gaze cu efect de seră (în raport cu nivelurile din 1990) nu sunt atinse până în 2030, creșterea temperaturii medii ar cauza planetei daune ireparabile. În timp ce cererea mondială de energie fosilă continuă să crească și în pofida progreselor înregistrate de cele renovabile, o schimbare de atitudine este mai importantă decât dezvoltarea noilor tehnologii spre a face față provocărilor schimbărilor climatice. Urgența schimbării din acest punct de vedere este evidentă; un studiu din 2020 arăta că între 1990 și 2018 numai 0,12% din ansamblul finanțării cercetării privind clima a fost consacrată științelor sociale. S-ar putea vorbi în acest sens de o „deturnare“ masivă a fondurilor și de o risipire (inutilă!) a lor, în condițiile importanței modificării atitudinilor umane pentru atenuarea schimbării climatice și adaptarea la efectele sale.

„A venit timpul pentru ca oamenii de știință universitari să își revadă priorită­țile lor: a se servi de inestimabila înțele­gere a schimbării climatice așa încât să înceteze a mai utiliza științele climei pentru a obține finanțări și să-și concentreze eforturile lor pe modificarea atitudinilor și normelor, în colaborare cu cercetătorii în științe sociale“, concluzionează în apelul său profesorul-cercetător franco-american. Iar pentru consolidarea unei asemenea poziții inovatoare și realiste se mai invocă și considerentele lui Jim Skea, președintele IPCC, care ținea să sublinieze faptul că „schimbările climatice sunt rezultatul a mai bine de un secol de utilizări nedurabile a energiei și a terenurilor, a modurilor de viață, de consum și de producție“. Acestea ar fi lucrurile ce trebuie schimbate cu adevărat spre un răspuns global pertinent, adecvat și eficient la sfidarea climatică și de care avem ne­­voie mai mult chiar decât roboții automați pe fundul oceanelor!

2. Deși aparent circumscrisă exclusiv preocupărilor de investigație adecvată și eficientă a crizei ecoclimatice cu complicațiile și implicațiile sale, o atare abordare evocă cel puțin și bulversările istoriei științelor de după anii 1980, marcată de un dialog care s-a aprofundat și nuanțat cu științele sociale și istoria culturală în jurul noțiunii de practică științifică. Într-adevăr, în această evoluție s-a pierdut treptat dimensiunea teoretică, îndepărtându-se deopotrivă de științele sociale și de filosofie, în timp ce science studies au devenit din ce în ce mai puțin istorice. În acest context de provocări s-a etalat și chestiunea normativității științelor. În lucrarea sa Rules: A Short History of What We Live By (Princeton University Press), unul din specialiștii domeniului, Lorraine Daston, ne demonstrează și clarifică de ce și cum demersul științific a fost asociat, la rându-i, unei exigențe de reguli, de legi, de logică ori de metodă. Dacă discuția asupra normativității științei urcă temporal până în Antichitate, în primul rând prin Platon, autoarea de față ne arată că, dincolo de științe, un mare număr de activități au fost standardizate și încadrate, în­cepând cu sfârșitul Evului Mediu, prin manuale de instrucție și chiar s-a înregistrat și afirmat o mișcare generalizată a regulilor în epoca modernă care nu e străină de dezvoltările contemporane. Trecerea în revistă a acestor utilizări specifice ale regulilor aferente domeniului permite degajarea și stabilirea unei duble tradiții: cea formalistă atașată calculului și gândirii algoritmice, care a condus la avântul aritmeticii comercianților, la me­canizarea probelor și obiectivității în se­­colele XIX–XX, și cea empirică afiliată viziunii mai juridice a autorității care susține o voință de universalizare a regulilor științifice și de a face din legile naturii unele intangibile. Se disting astfel regulile „grosiere“, care rămân flexibile și generale și servesc de exemple (modele) și regulile „fine“ care sunt stricte și nu tolerează excepțiile (modelul algoritmic); concluzionându-se că triumful acestora din urmă, al celor sub forma algoritmilor în științele de azi, întreține o legătură ambiguă cu li­bertatea subiectivă, științele nu sunt mai puțin ghidate de o etică a cunoașterii care apără o normă a adevărului.

3. Într-un atare redefinit și nou context se ridică și problema rolului dreptului în ecuația ecoclimatică. Într-un interviu publicat în revista Pouvoirs (2008) [Le droit peut sauver la nature, entretien avec Michel Serres, Pouvoirs nr. 127/2008, p. 8], filosoful și epistemologul Michel Serres (1930–2019), membru al Academiei Franceze, afirma tranșant: „Dreptul poate salva natura… El e, poate, o proastă soluție pentru salvarea mediului, dar alta nu există“. Demonstrația unei atari susțineri e pe măsură. Ea pornește de la constatarea că științele dure (fizica, chimia, biochimia, climatologia etc.) măsoară, observă și exprimă propor­țiile fenomenului, rezumându-se însă la răspunsuri aferente întrebării cum? (se poluează, se degradează, se încălzește…). Soluționarea crizei ecologice (inclusiv a celei climatice) presupune însă ceva mai mult, respectiv a răspunde, pe baza acestor constatări la pentru (de) ce se întâmplă așa, adică a identifica adevăratele cauze, impulsuri, justificări social-umane și a acționa spre gestionarea lor rațională. Pentru aceasta răspunsul adecvat și eficient nu este nici cel de natură economică, nu privește atât piața și organizarea sa, ci apare cel juridic care impune reglementare și prioritizare a interesului general, a condiției umane, încadrată pertinent și eficient. Desigur, pentru fundamentarea intervenției și spre stabilirea conținutului său concret, norma juridică ecoclimatică are nevoie de aportul sociologiei, economiei sau antropologiei, precum și al altor discipline conexe, dar ro­­lul său se modelează în primul rând din perspectiva imperativului ecologic.

4. Într-o dilemă de acest gen par a se afla și științele economice, ale căror concepte, instrumente și prescripții par de­pășite de natura și amploarea crizei climatice în curs. Încă prea centrate pe om, ele ar putea totuși să se refondeze, consideră unii, pentru a lua în calcul ansamblul viului. În acest sens, „apelul la comunicare“ pentru cel de-al 6-lea colocviu internațional de filosofie economică din 2023 (Lille, Franța) nota că „Distrugerea comunului pare ireversibilă, amenințând locuibilitatea Terrei și biodiversitatea. Nu avem instituțiile care să facă față provocării și în plus nu știm ce disciplină științifică poate face din acest eveniment obiectul său… Umanitatea, luată ca agent (economic) al antropocenului, nu știe cum să acționeze, e tetanizată… Preten­țiile economiei de a furniza instrumen­tele de măsură pentru a ghida acțiunea individuală și colectivă sunt contestate. Mai poate încă economia să ne instruiască și să ne îndrume în fața mizelor antropocenului?“. Desigur, o atare situație ridică o sumă de chestiuni importante, precum: ce ne-a învățat cercetarea în științe sociale până în prezent în materie climatică? În ce mod, sub ce forme și în ce măsură preocupările privind clima pot fi plasate în fruntea agendei cercetării științelor umane și cum pot deveni mai pertinente? Ce rol pot juca politicile și cum actorii politici pot utiliza mai bine cunoștințele privind cercetarea climatică rezultată din acest domeniu al investigațiilor spre a clarifica și eficientiza deciziile politice? Întrebări și dileme fundamentale din toate punctele de vedere!

De altfel, neoinstituționalismul, o teorie ce a cunoscut vârful său de glorie la sfârșitul veacului al XX-lea în urma lucrărilor lui Douglas North (1920–2015) și care atribuie instituțiilor un rol decisiv în procesele de dezvoltare, revine în prim-plan prin acordarea Premiului Nobel pentru economie în 2024 la trei specialiști: D. Acemoglu, A. Robinson și S. Johnson pentru cercetări ancorate unei atare perspective, mai exact „pentru studiile lor asupra modului în care instituțiile se formează și afectează prosperitatea“. În centrul acestui „reflector“ binefăcător s-ar afla drepturile de proprietate care constituie criteriul fundamental spre a se asigura succesul ori a provoca eșecul economic al națiunilor. Într-o perspectivă evident reducționistă, dar puternic sugestivă ar fi suficient de a schimba instituțiile spre a obține progresul. Ceea ce se desprinde, mai mult sau mai puțin explicit, din lucrările unora dintre laureați (cele ale lui S. Johnson, de exemplu) atunci când se crede a desprinde o relație mecanică între nivelul produsului intern brut (PIB) și calitatea instituțiilor. Examinând diferitele sisteme politice și economice introduse de colonizatorii europeni, cei trei economiști recompensați evidențiază o legătură între instituții și prosperitate, cu repercusiuni teoretico-metodologice în mai toate palierele de interes ale evoluțiilor economico-sociale, inclusiv cele ecoclimatice. Dincolo de orice, lucrările celor trei economiști desfășurate în ultimele două decenii sunt un bun exemplu de program de cercetare. Ele se articulează în jurul unei ipoteze puternice (rolul instituțiilor și mai ales al drepturilor de proprietate în dezvoltarea economică), un cadru teoretic dovedit prin decenii de cercetare în economie (teoria alegerii raționale), metodele econometrice larg acceptate și „ipoteze auxiliare“ care sunt supuse, la rându-le, evaluării prin intermediul a diverse studii istorice de caz. Indiferent de aspectele ce se pot desprinde din planul considerentelor concrete, ideea ce se impune și rămâne precum „un drept câștigat“ e aceea că „instituțiile contează“. Și aceasta cu atât mai mult cu cât s-ar putea argumenta că „Premiul Nobel pentru economie“ ar trebui să se convertească în „Nobelul științelor sociale“, știința economică neavând nicio rațiune de a pretinde vreo superioritate științifică asupra chestiunilor care traversează câmpurile disciplinare. În orice caz, o nouă deschidere spre orizonturi mai am­­ple și mai integrate în abordarea cunoașterii complexe din care nu poate lipsi dreptul, ci, dimpotrivă, își păstrează prezența și nuanțează manifestarea și exprimarea.

5. Nu în ultimul rând, e de notat că motorul prim al tranziției ecologice și al transformărilor pe care le presupune rămâne, totuși, educația corespunzătoare și pregătirea adecvată pentru confruntarea cu noile mize ale dezvoltării durabile, în sensul neutralității climatice. Toate studiile o arată, rata de educare și gradul de specializare ale formării populației e factorul explicativ prim al nivelului de produs interior brut al unei țări. În orice caz, aceasta se afirmă ca impulsul de creștere cel mai puțin poluant și mai eficient în atingerea scopului urmărit. Desigur, nu se impune un optimism exagerat și a crede că tehnologia va regla toate problemele, dar nu putem să nu constatăm că niciodată, precum astăzi, societatea umană nu a beneficiat de atâta inteligență, de cunoștințe și de instrumente spre a le dezvolta și valorifica în beneficiul colectiv. De altfel, chiar oamenii de știință au avertizat umanitatea despre pericolele încălzirii climatice și nu opinia publică, care a avut nevoie de decenii de a fi convinsă de realitatea fenomenului, efectele sale și urgența de a se acționa spre stăvilirea lui, așa încât ti­nerii critică în prezent înaintașii pentru pasivitatea lor. Și este probabil ca inovația și geniul uman să nu fie suficiente spre a reuși singure să asigure tranziția energetico-climatică, ci e nevoie de atitu­dini colective și comportamente circumscrise sobrietății în consumul de resurse și afirmarea exigențelor noului tip de a produce și de a consuma. Iar cel de gândire și existență ecoclimatică nu poate fi, înainte de toate, decât produsul instruirii și al educației.

6. Nu putem încheia asemenea perspective fără a mai puncta o alta: cea de a depăși limitele disciplinelor științifice spre o viziune mai interdisciplinară și ca­­pabilă a ne oferi o cunoaștere mai realistă a lumii. În principiu, științele viului, sociologia și economia dezvoltă fiecare savoire-faire și eficiența lor pe o anumită fațetă a realității, ignorându-se aproape reciproc, în timp ce mediul care ne înconjoară și din care facem parte este unic, ceea ce ar impune construirea de viziuni interdependente, purtătoare de predicții complementare și, în consecință, relevante și eficace. Numeroși autori au observat că societățile noastre ar fi uitat că și ele fac parte integrantă din viu, ceea ce explică crizele de mediu și sanitare pe care le traversează. Iar interdisciplinaritatea între economie, sociologie și științele viului ar oferi o imagine mult mai exactă a ceea ce suntem și a viitorului care ne așteaptă. Biologii descoperă că informația genetică se transmite între organisme care coexistă. Se consideră că ea s-ar transmite mai ales de la părinți la copii, dar s-a demonstrat și că fragmente de ADN trec, prin mecanisme diverse, de la o ființă vie la alta, inclusiv din specii diferite. Dar dacă aceiași specialiști s-ar fi interesat de informația culturală, o altă informație purtată de viu, care vine de la părinți și circulă de asemenea între indivizi, aceasta ar fi atât de neașteptat? Așadar, biologia trebuie să interacționeze și cu umanitatea ca sursă de inspirație.

Economiștii mainstream integrează mediul în modelele lor pe calea prețului și a serviciilor pe care le aduc natura pro­ducției de bogății și climei. Interesându-se de științele viului, ei ar fi învățat că e imposibil de disociat un pretins serviciu adus de una sau de altă entitate ne­­umană, căci din interacțiunile lor se nasc rezultate superioare sumei pe care le-o atribuie în mod individual. Un exemplu invocat în acest sens e legat de imposibilitatea de a separa efectele polenizatoare ale albinelor de acțiunea ne­număratelor insecte ori alte microorganisme ale solului.

Este, de asemenea, crucial pentru so­­ciologi de a ține cont de faptul că Homo sapiens e rezultatul unei îndelungi istorii evolutive și că viața socială și transmisia culturală preced de departe apariția sa. Atari constatări ne conduc la concluzia că societățile umane sunt, înainte de toate, o problemă de construcție culturală arbitrară și exagerarea sa poate transforma pe anumiți sociologi în victime ale unei tehnologii a autocreării culturale a omului de către om. Cunoștințele produse în bio­logia evolutivă ori în etologia privind comportamentul social al animalelor nonumane și structurile societale neumane nu au încetat să facă să varieze linia de separare între umani și neumani. A reînscrie istoria societăților umane în istoria viului, în special în istoria societăților animale, a gândi interdependențele între ecologie, genetică, epigenetică și cultural presupune a identifica mijloacele necesare ca respectivele științe să evolueze în concert. Pentru promovarea unei asemenea necesare și atât de promițătoare interdisciplinarități s-au propus, îndeosebi în domeniul formării, trei axe de urmat. Mai întâi, în învățământul secundar s-ar impune ca programele să conțină teme de tratat în mod conjugat de două sau mai multe discipline ori chestiuni in­teresând deopotrivă biologia, economia și sociologia. O a doua prioritate de acest gen ar fi menținerea acestei interdisciplinarități și în învățământul superior; pentru aceasta ar fi necesară promovarea de formări care să stabilească punți între științele sociale și cele ale viului. Tranziția ecologică ar fi în mod cert facilitată de existența de profesioniști care să fie purtători ai ansamblului acestor competențe. În fine, a treia axă ar im­­plica imperativul ca toți cercetătorii să nu se limiteze numai la a releva ariile de cunoaștere și profunzimile marcate de fiecare disciplină. Un exemplu de interdisciplinaritate îl constituie, în această perspectivă, dreptul mediului. Sub im­pactul agravării crizelor climatică și a biodiversității, care sunt, de asemenea, unele ale umanității, o atare abordare și asemenea evoluții devin o urgență majoră.

7. Dincolo de asemenea transformări structurale impuse în câmpurile secto­riale ale științelor sociale se degajă ne­­voia și se impune perspectiva unei abordări complexe, interdependente și realiste asupra cauzelor și răspunsurilor cuvenite crizelor ecologico-existențiale contemporane, precum cea propusă de Vaclav Smil, unul dintre gânditorii cei mai influenți în privința chestiunilor energetice și de mediu, adulat de Bill Gates care „îi așteaptă cărțile precum alții viitorul Star Wars“, autor, printre altele, al unor cărți precum Cum funcționează lu­­mea cu adevărat (How the World Really Works, 2022) sau Grand Transition: How the Modern World Was Made (Oxford University Press, 2021) și mai recent a eseului de mare succes „Low probability, if not impossibility“ of reaching net-zero emissions by 2050 (2024). El reprezintă ca autor deopotrivă o „specie pe cale de dispariție“ – cea a generaliștilor capabili a îmbrățișa globalitatea sistemelor energetice, materiale și politice care susțin ansamblul civilizației noastre – și o formă rară de curaj intelectual – cel de a înfrunta complexitatea, fără a căuta să simplifice în mod abuziv. Mesajul său poate fi rezumat astfel: da, schimbarea climatică e o amenințare existențială; nu, noi nu o vom putea rezolva cu slogane și obiective irealiste. Veritabila urgență e, poate, tocmai aceea de a accepta această complexitate în dimensiunile sale reale, spre a o surmonta mai bine! Și aceasta întrucât lumea modernă se întemeiază pe patru piloni care sunt indisociabili: energia fo­silă, producția de oțel, fabricarea cimentului și sinteza amoniacului. Fără de ele nu ar putea exista imobilele, podurile, îngrășămintele chimice, hrana pentru 8 miliarde de oameni și nici spitale, schimburi ori călătorii. Și tot așa, ardem în fiecare an 10 miliarde de carburant fosil; pentru a electrifica parcul mondial de automobile ar trebui extrase 90 milioane de tone de cupru suplimentare până în 2050, o sarcină enormă care ar necesita tratarea a 15 miliarde de tone de rocă, ceea ce reprezintă echivalentul extracției anuale mondiale a tuturor combustibililor fosili și minerali metalici laolaltă. Tot așa, își continuă V. Smil expozeul argumentativ, în două decenii de investiții masive în energii renovabile partea combustibililor fosili în aprovizionarea energetică mondială nu s-a diminuat decât în mică măsură, trecând de la 86% (în 2000) la 82% (astăzi). Și mai evident încă: consumul în termeni absoluți a sporit cu 45% în aceeași perioadă! Și pentru o mai mare expresivitate, de reținut că astăzi nu e fizic posibil de a încălzi sute de milioane de locuințe, de a produce 1,6 miliarde tone de oțel și 4,6 miliarde tone de ci­ment fără energie fosilă. Europa speră că automobilul electric va decarbona transporturile, dar previziunile cele mai optimiste preconizează că numai 400 milioane de vehicule de acest gen vor rula în 2040, dintr-un parc de 1,6 miliarde de unități!…

În același registru, politicile publice promit atingerea neutralității carbon în 2050. Totuși profesorul canadian remarcă, în acest sens, că nu a întâlnit niciun studiu serios care să prefigureze o cale abordabilă spre ținta zero net carbon peste 25 de ani; noi nu am desăvârșit nici acum, după ce au trecut două secole, prima tranziție energetică, cea de la biomasa tradițională spre combustibilii fo­sili. Transformarea sistemelor mondiale complexe, interdependente și masive implică un efort multidimensional care se va extinde pe mai multe generații. După cum industriile speră să-și atingă obiectivele aferente prin captarea carbonului și producerea de hidrogen verde, în timp ce în realitatea fizică a lumii actuale e foarte dificil, întrucât captura acestuia la o scară care să facă cu adevărat diferența ar necesita eliminarea a 5 până la 10 miliarde de tone de CO₂ în fiecare an, ceea ce este peste capacitățile noastre inginerești pe termen scurt. Desigur, se cunoaște metoda de a produce hidrogen verde dar, pe de o parte, procedeele actuale consumă mai multă energie decât conținutul energetic al hidrogenului pe care îl produc, iar pe alta, scara e vertiginoasă: pentru a se face în mod real diferența la nivel mondial am avea nevoie de 100 de miliarde de tone de hidrogen verde ori noi acum tindem spre zero!

Într-un peisaj mediatic polarizat între „catastrofism“ și „technobeats“, vocea nuanței și rațiunea științifică se fac mai puțin ascultate, iar abordările complexe de agest gen pot irita; concluziile lor apar ca prea pesimiste pentru tehnosoluționiști, care le critică, și prea pragmatice în cazul adepților descreșterii ori prea riguroase în privința climatoscepticilor.

8. Și dacă, după ce am dereglat clima până la a amenința locuibilitatea planetei, încercăm să preluăm controlul asupra ei? Și dacă, mai degrabă de a ne schimba obișnuințele noastre și a înfrunta frontal interesele energiilor fosile, împingem și mai departe „amenajarea“ sistemului Terra? Ori și mai direct o întrebare explicită și în consonanță cu perspectivele anterioare: în fața schimbării climatice, trebuie să schimbăm sistemul economic ori să modificăm sistemul Terra? Și aceasta în condițiile în care efectele sunt din ce în ce mai grave, ra­­poartele IPCC estimând că peste 3 miliarde de persoane trăiesc deja în zone amenințate, iar traiectoriile decarbonizării nu sunt, cel puțin până acum, destul de rapide și nici suficient de ambițioase. Din această perspectivă, în unele medii a început să se promoveze ideea că umanitatea ar avea nevoie de tehnologie pentru a modifica clima și marile echilibre planetare. O analiză a meandrelor acestor proiecte și a ideologiei pe care o subînțeleg (M. de Guglielmo Weber și R. Noyon, Le Grand Retournement. Comment la géo-ingénierie infiltre les politiques climatiques, Ed. Les liens qui liberent, Paris, 2024) relevă concluzii interesante, subsumate constatării potrivit căreia un avânt tehnologic a devenit progresiv un obiect de studiu, care începe să găsească un ecou binevoitor pe lângă lideri politici și/sau economici.

Ideea „geo-ingineriei“ afirmate la fi­nele veacului trecut e preluată și tinde a fi valorificată de un grup de oameni de știință și de rețelele de miliardari din Silicon Valley. Proiectul presupune, în principiu, mascarea radiațiilor soarelui prin difuzarea în atmosferă a unei mari cantități de particule de sulf; metoda pretinde a se inspira din efectele marilor erupții vulcanice (precum cea a vulcanului Pinatubo, Filipine, din 1991 și care prin pulberile evacuate în atmosferă a făcut să scadă temperatura medie cu 0,5°C anul următor, limitând temporar efectele încălzirii globale). Totuși, această metodă comportă o serie de riscuri majore, exprimate prin amenințări pentru echilibrul climatic – din moment ce efectele pentru regimul climatic, de exemplu, sunt încă ne­­cunoscute –, precum și cele sanitare ori asupra agriculturii. În plus, un atare tip de răspuns nu ar putea fi decât unul temporar și ridică riscul unui „șoc terminal“ dacă zborurile a mii de avioane vor înceta brusc, întrucât temperaturile s-ar ridica dintr-o dată. Nu lipsesc și devin din ce în ce mai evidente provocările geopoli­tice. De către cine și în ce mod ar putea fi desfășurată „pânza solară“? Cine va pune mâna pe termostatul planetei și cum îl poate manipula?

Dincolo de cercetările ce se întreprind în materie și sunt recunoscute oficial, de experiențele concrete întreprinse spre gestiunea radiațiilor solare ori înălbirea norilor marini rămân dilemele legate de atari avansuri ale tehnosoluționismului și implicațiile lor și în plan mai larg, de aspirația/tentativele de control total al umanilor asupra planetei și a ecosistemelor sale. E o logică periculoasă, care dove­dește o „ignorare a limitelor“ și avertizează în privința campaniei duse de un grup de „ucenici vrăjitori“ pentru a face legitime, în dezbaterea publică, soluții ce nu au fost niciodată testate la scară mare, cu un risc bine stabilit al unui remediu mai rău decât răul avut în vedere.

*
*       *

Dincolo de diversele perspective, astfel prezentate, câteva constatări se impun de la sine. În fața fluctuațiilor masive și prea frecvente intervenite în percepția teoretică și promovarea practică a soluției crizei climatice, justul echilibru pare a avea prioritate. O abordare rațională a mi­­zelor ecoclimatice, privite în complexitatea cauzelor și a disponibilității de rezolva­re și satisfacere a lor, deși mai puțin stridentă și mai greu clarificabilă, aduce ar­gumente tot mai evidente și mai acceptabile ce îndeamnă la reflecții mai profunde și la reașezări în contextul dimensiunilor problemelor generate și al orizonturilor de tratare și opțiunilor de rezolvare a lor. Vertijul cifrelor și intersectarea planurilor de abordare conduc la reevaluări permanente și alegeri cvasialeatorii, dincolo de realități profunde, intangibile și asumate ca atare. Între un optimism tehnosoluționist și o speranță a reajustării ecoclimatice a condiției umane, o „sobrietate inteligentă“ ne aduce un plus de adevăr științific și un sporit pragmatism posibil mai eficient. Așadar, o abordare de ruptură se lasă așteptată, în condițiile în care niciuna din perspectivele propuse până acum nu par a reuși să se impună.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol publicat în nr. 61-62 al revistei Tribuna Învățământului