Dincolo de unele detalii și aprecieri minimalizatoare sau de alibiuri complezente, critica literară de tip universitar are un statut aparte, instrumente proprii de explorare a fenomenului literar, o metodologie proprie, principii și instrumente analitice care îi definesc cu claritate profilul. Între critica de întâmpinare și critica academică există evidente distincții, dar și corespondențe, convergențe sau intersectări. Opoziția între cele două tipuri de critică literară reiese mai ales din posibilitatea aprofundării structurilor și sensurilor operei, dar și din ­prestigiul real sau subînțeles care li se atribuie. Adrian Oțoiu distinge cele două modalități critice, observând că „impactul unei cărți asupra criticii e destul de similar cu cel al pietrei asupra apei. O carte «face valuri» mai mari sau mai mici. Și în cazul acestui impact tindem să distingem două componente: o mișcare de reacție rapidă, dar oarecum superficială și una lucrând în profunzime. Prima ar corespunde criticii de gazetă, instantanee, rapide, dezinvolte, decomplexate. Cea de-a doua corespunde criticii de volum, ponderoasă, prudentă, operând cu un jargon specializat. Prima are picioare mai lungi și mai iuți (ziare, reviste, «sticla» TV-ului) și ajunge – geografic și sociologic vorbind – mai departe. A doua, mai precaută, mai puțin «glamoroasă», țintuiește opera locului și o exploatează intensiv“.

Din perspectiva vizibilității, critica de întâmpinare, foiletonistică, exercitată în reviste literare sau în suplimentele unor cotidiene, deține o cotă de public sau de imagine mult mai consistentă față de cri­tica universitară, publicată în volume docte, masive, în reviste cotate sau in­dexate și într-o măsură mai mică în revistele de cultură. Dacă foiletonismul critic are o alură mai degajată, o ținută dezinvoltă și o frazare naturală, demersul criticii universitare se distinge prin sobrietate și spirit metodic, prin refuzul programatic al excursurilor eseistice, al digresiunilor, al expresiei seducătoare, cu o cromatică sugestivă. Demersul critic universitar este atras de conceptualizare, de problematizare, de excursul teoretizant, cu o consistentă armătură bibliografică, în timp ce discursul criticii foiletoniste, mai rapid, mai mobil, mai rezumativ, are tendința de a rezolva fără complexe antinomiile și aporiile textului literar.

Critica universitară este caracterizată de o anumită moderație expresivă, definindu-se printr-un stil obiectiv, lipsit de stridențe afective sau de acolade ornamentale. Aplicat, metodic, revelator prin tentația profunzimii, pe care și-o arogă nu de puține ori cu ostentație, discursul critic universitar, atunci când nu e valorificat la cote și standarde optime, riscă să devină plat, sec, mecanic, riscă să provoace lipsă de interes, să opacizeze semnificațiile operei, să aplatizeze constelațiile simbo­lice ale textului, să obnubileze ceea ce e suficient de limpede, să complice și mai mult neprevăzutul și inefabilul operei, să transforme în enunț tern ceea ce este fascinație muzicală și expresivitate a versului. Neîncrederea în resursele și în instrumentarul criticii universitare decurge din morgă și mască academică, din replierea expresiei în ținută fals erudită, în savantlâc fără acoperire, în rigiditate metodologică și lipsă de suplețe a interpretării. Într-un interviu, Dan C. Mihăilescu relevă sensurile opoziției dintre jurnalismul cultural și critica universitară, relativizând antinomiile și stabilind nuanțat gradul de autoritate și de credibilitate al celor două manifestări ale criticii literare: „S-a dezvoltat extraordinar în ultima vreme – ba chiar dă semne de gigantism și destule manifestări individuale de mania grandorii – jurnalismul cultural. Până acum, criticul universitar avea și rubrică la gazetă, conducea doctorate, făcea prefețe, traduceri, ediții, făcea opinia la radio și televiziune ș.a.m.d. Acum, economia de piață impune o cât mai severă diviziune a muncii. Cotidienele au pagini de cultură tot mai substanțiale, iar tinerii gazetari culturali – cu toate pă­catele lor, care ar merita o discuție aparte – fac deja ierarhiile, au propriile jocuri, strategii și varii interese (y compris dulcele șantaj autoprofitabil), astfel încât va fi tot mai greu de cuantificat comercialul de justa evaluare estetică. Va fi greu de decis ce poate «face» mai mult pentru o carte: o cronică a lui Marius Chivu în România literară sau un articol al Elenei Vlădăreanu în Averea? Cine va avea verdictul mai influent: Ștefan Borbély sau Iulia Popovici? Marian Popescu sau Cristina Modreanu? Cronicile din Observator cultural sau minirecenziile din B-24-Fun? Editurile noastre și-au dezvoltat și ele serviciul de presă. Sigur, nu la anvergura și cu ramificațiile din Vest, însă e clar că de un an și ceva încoace, de la junii prozatori ai Poliromului până la Llosa, Coelho și Cristi Puiu, avem campanii de presă pur și simplu năucitoare, de neimaginat altădată. Urmează deci stratificarea noțiunii de autoritate și ieșirea la rampă a editorului ca agent literar. Ce va face criticul de specialitate, tot mai deshidratat, mai puțin auzit și mai imponderabil, în fața greutății (tot mai intens creditate) a jurnalismului cultural? Asta e provocarea pentru el și asta e adevărata provocare pe care o lansează gazetăria cotidiană revistelor literare. Legile pieței. Va fi concurență, va fi inter-stimulare, va fi bine pentru cultură. Hai să ne îmbătăm și cu paharul acesta de apă rece! Poate mai uităm de necazuri“.

de Iulian Boldea – profesor universitar

Articolul integral poate fi citit în revista Tribuna Învățământului nr. 23 / noiembrie 2021