Din tezaurul culturii populare se desprind credinţele ancestrale provenite din legătura omului cu natura, cu realităţile cotidiene, adaptate la viaţa socială. Aşa au apărut şi au fost marcate cu ceremonii specifice cele trei momente deosebite din viaţa omului: naşterea, nunta şi decesul. Aceste ritualuri au primit cu timpul conţinut şi practici religioase în raport cu specificul poporului şi al religiei pe care o practicau. O paletă largă de obiceiuri specifice arealului folcloric al Văii Crişului Repede se referă la căsătoria tinerilor. Şezătorile erau întâlnirile tinerilor, care facilitau cunoaşterea între ei şi care precedau posibile legături maritale. Aceste şezători îşi aveau ritualuri şi practici de multe ori hazlii. Un astfel de obicei era „Păzitul usturoiului”, căruia i s-au atribuit puteri magice de alungare a strigoilor şi de protejare a casei şi a gospodăriilor. După o noapte de pază, usturoiul este pus la uşi şi ferestre ca semn de protecţie. Obiceiul numit „Vărgel” se practica în Ajunul Anului Nou, când se încerca prin mijloace magice să se afle viitorul marital al feciorilor şi fetelor cu ajutorul unor beţişoare (vergele). Tinerii se adunau la o casă, unde petreceau toată noaptea. Petrecerea începea prin punerea inelelor băieţilor într-un blid (farfurie) şi ale fetelor în altul şi se acopereau cu o postavă mare, sub care era introdus un copil. Acesta scotea din fiecare blid câte un inel şi le împerechea. Apoi cei sortiţi să fie legaţi prin aceste inele se distrau toată noaptea împreună. Obiceiul „privitului” în apa din fântână cu o lumânare aprinsă în mână. Dacă fata a fost cuminte, harnică şi credincioasă, îşi vede ursitul oglindit în apă. În Ajunul Bobotezei, când preotul umblă din casă în casă cu crucea, fetele iau o ramură de busuioc din buchetul preotului şi o pun sub pernă pentru a visa ursitul. Odată cu creştinarea poporului român a apărut o paletă largă de sărbători legate de evenimentele creştine de peste an. Cele mai multe şi variate obiceiuri şi tradiţii sunt cele legate de sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos
(25 Decembrie). Sărbătorile începeau cu lăsatul secului (postul), pe data de 15 noiembrie. În această zi se organizau baluri (hore ţărăneşti). De aseme­nea, oamenii îşi spălau vasele cu cenuşă, pentru a elimina ori ce urmă de grăsime, interzisă în post. Începea organizarea cetelor de feciori şi a grupurilor de copii care urma să meargă a colinda cu „Steaua” şi „Viflaimul”. În seara de Ajun, în fiecare casă gazdele îşi aşteptau colindătorii cu mesele îmbelşugate. Colindul începea de la casa preotului, unde primeau binecuvântarea, apoi luau casele la rând. Dacă în casă era o fată mare, se cânta „Colinda fetei”. Colindătorii erau serviţi cu bunătăţi şi primeau colaci, mere, nuci şi bani. Colindatul cu steaua era practicat de copii, organizaţi în mici grupuri. Copiii erau îmbrăcaţi în cămăşi albe şi pe cap aveau comănace din carton, peste care erau aplicate însemne astrale din staniol. Copiii cântau: Naşterea ta Hristoase, Steaua sus răsare, Trei Crai de la răsărit etc. Colindul cu Viflaimul era practicat de un grup mai mare de colindători, care interpretau o scenetă teatrală, cu personaje îmbrăcate în costume distincte. Ei interpretau drama uciderii pruncilor de împăratul Irod. În ajunul Anului Nou, seara se lua o ceapă, din care se decupau 12 foi, câte una pentru fiecare lună a anului. Peste fiecare foaie se presară o cantitate egală de sare. Dimineaţa se poate afla după cantitatea de apă rezultată din sare care din lunile anului este mai bogată în precipitaţii sau ce luni vor fi secetoase. În funcţie de acest calendar se planificau anumite lucrări agricole. Botezul Domnului este cea mai importantă sărbătoare creştină, la început de An Nou. În ajun de Bobotează, preotul umblă cu Botezul pe la case. După trecerea preotului, cete de copii purtând fiecare un „ţângalău” (clopot) intrau în grădini, înconjurau pomii, sunau din clopote şi strigau „ţuraleisa”. Loveau cu limba clopotului în prun, măr, păr şi spuneau: „Prunule, sau mărule, dacă nu-i face prune/mere, te-oi tăia pe aici” şi arătau locul tăierii. Acelaşi ritual se făcea în jurul casei, pentru a feri casa de vipere, şerpi şi alte lighioane. În ziua de Bobotează creştinii se duceau la biserică, luau apă sfinţită, pe care o păstrau acasă tot timpul anului, fiind folosită ca leac în caz de boală. Din păcate, în zilele noastre aceste frumoase obiceiuri şi tradiţii sunt pe cale de dispariţie, ele păstrându-se doar în mediul rural, doar acolo unde „civilizaţia tehnologică” nu a transformat satul tradiţional, schimbându-i formele de organizare şi ocupaţiile. Este o datorie de onoare pentru noi să reînviem aceste frumoase obiceiuri şi tradiţii, pentru că acestea definesc identitatea noastră ca popor.
Prof. Angela ARDELEAN, Colegiul Tehnic Alexandru Roman, Aleşd, jud. Bihor