Timpul curge inexorabil, în chip obiectiv, şi se apropie cu paşi repezi de bacalaureatul 2016. Iată încă un moment important în devenirea istorică a învăţământului românesc din ultimii 26 de ani, marcat de „epopeea” postdecembristă a reformelor, pseudoreformelor şi antireformelor, proclamate retoric de către miniştrii Educaţiei şi susţinute de oamenii politici în conjuncturi convulsionate, complexe şi contradictorii, cu suişuri şi coborâşuri neaşteptate, incoerente, alienante.
Nici astăzi, după atâtea schimbări de guverne, până la ultimul în ordine cronologică, definit drept tehnocrat, operând cu cel puţin două mari legi ale educaţiei (din 1995 şi 2011, contestate, amendate, amputate, modificate procustian) şi cu o puzderie de documente normative şi metodologii ce regle­men­tează domeniul, comunitatea didactică, opinia publică, analiştii socio-politici nu sunt mulţumiţi de starea actuală a şcolii. „Pietre de moară” atârnă de mâinile şi de picioarele diriguitorilor învăţămân­tului, ale directorilor şi inspectorilor şcolari aflaţi în situaţia miticului Sisif: subfinanţarea sistemului, povara politizării, sărăcia naţională, migraţia externă a populaţiei active, depopularea oraşelor şi satelor, abandonul şcolar, violenţa şi infracţionalitatea juvenilă, dezintegrarea familială, pulverizarea sistemului de valori, blazarea, defetismul, negativismul, scepticismul, melancolia profesională.
Cine are curiozitatea să afle ce se întâmplă în această primăvară mirifică în clasele liceale terminale va fi uimit peste măsură şi va înţelege că bunele tradiţii şi cutume ale şcolii noastre au murit definitiv. Este nevoie de o regândire a actului didactic în interiorul fiecărei unităţi de învăţământ pentru a nu se pulveriza bruma de stabilitate şi responsabilitate. Într-un foarte stimabil liceu vasluian efectivele claselor a XII-a sunt de la o vreme înjumătăţite, inclusiv la orele disciplinelor de bacalaureat. Unde sunt elevii? O întrebare elemen­tară şi esenţială. După toate semnele, aici s-a instalat mitologia relaxării, dublată de învăţământul paralel. Adolescenţii decomplexaţi şi cu viziune „cool” se învoiesc fie de la diriginte, fie de la director şi în acord empatic cu bunii lor părinţi, disponibili şi solvabili, fac pregătiri în privat, acasă, ori bat drumurile către Iaşi sau Bucureşti pentru meditaţii cu parfum universitar. Este vorba – se înţelege lesne – de o abordare tactică a bacalaureatului şi a admiterilor în facultăţi. Practicienii catedrei ar putea pune imediat câteva întrebări de bun-simţ: Ce fac profesorii când se trezesc în faţă cu 10-12 de elevi? Cum este gestionată problema absenţelor din catalog? Cum se simt elevii rămaşi la datorie? Ce se întâmplă cu materia aferentă programei clasei a XII-a, pe care o asumă doar unii elevi, iar alţii nu? Cum poate fi soluţionată brusca discriminare dintre elevi, unii în clasă, alţii la meditaţii extra-judeţene? Până unde poate merge toleranţa conducerii pe acest potou agitat al examenului naţional? Nu cumva profesorul de la catedră devine, volens nolens, omul de prisos? Observăm cum se înfiripă o filozofie ciudată a eludării regulamentelor şi legilor; programa devine pentru unii facultativă; responsabilii închid ochii, promovând o îngăduinţă mioritică, fiindcă – nu-i aşa? – e sfârşitul anului şcolar, oameni suntem, înţelegem nevoile presante ale elevilor şi neliniştile părinţilor, n-o să se facă gaură în cer pentru atâta lucru. Mentalitatea de zonă crepusculară, cronica derizorie a unui faliment anunţat cu elevi superemancipaţi, aproape cinici, cu părinţi complici la mica ciupeală a frecvenţei… facultative, totul pe fondul unei delăsări contagioase. Curios, fără a-şi transmite mesaje „testamentare”, fiecare generaţie de liceeni procedează la fel: chiul cu aprobare de la poliţie, sfidarea normelor curente de conduită şcolară, dezertări tactice, chicoteli în surdină, ironii ieftine la adresa „fraierilor” care vin regulat la şcoală.
În rutina zilnică a claselor liceale care n-au deasupra capului spectrul iminent al bacalaureatului detectăm elementele proprii altui gen de dolce farniente. Celularul a devenit un obiect obsesiv, fetişizat, lipit de fiinţa intimă a adolescentului, intrat în ADN, convocat ritualic în toate momentele zilei, în clasă, pe coridoare, în curte, pe stradă, în parc, acasă. Fetele se contemplă narcisist în oglinda mată, butonează frenetic aproape în transă, emit şi primesc mesaje, au mereu mâinile ocupate cu acest „ochi magic” al comunicării, se mişcă în virtutea unor reflexe condiţionate exersate. Având porţile deschise non-stop către Internet, Facebook, Google, jonglând dezinvolt cu mesageria virtuală, adolescenţii şi adolescentele trăiesc paroxistic dezlănţuirea imagologică şi explozia informaţională. Cei îndrăzneţi îşi expun imaginea cât mai provocatoare pentru a intra mimetic în această „caterincă” a exhibărilor trupeşti şi cu semnificaţii lascive, sexy ori de-a dreptul licenţioase. Este libertate, domnilor, acesta este spiritul clipei! Fumatul a devenit o culpă aproape inocentă în raport cu frecventarea… etnobotanicelor. Ceea ce ni se pare mai grav este că unii juni sunt foarte colţoşi, insolenţi, agresivi în limbaj, când sunt întrebaţi de sănătate, invocând argumente stupide ori absurde în numele afirmării personalităţii. Ei nu acceptă nicio îngrădire, văd în şcoală o instituţie ostilă şi în profesori nişte indivizi insistenţi, depăşiţi şi obositori. Au convingeri inflexibile, idei fixe şi vântură sofisme ieftine. Toată educaţia lor politică, morală, civică vine aproape exclusiv din spaţiul virtual. Politicienii sunt nişte cretini, profesorii – obtuzi, părinţii – anacronici. Aceşti elevi cu frecvenţă redusă la şcoală au părinţi fără nicio frecvenţă în ţară, angrenaţi în slujbe acaparante peste hotare, pe care nu-şi permit să le piardă. Minorii aici, susţinătorii legali dincolo, iată o ecuaţie fără soluţie. Structuri judeţene abilitate numără scrupulos şi ţin statistica la zi: atâţia copii cu un părinte sau ambii părinţi plecaţi în Vest. Funcţionari oneşti, cu mistica meseriei, inventariază cauzele degringoladei şi infracţionalităţii juvenile, informează entităţile ierarhic superioare şi lucrurile se opresc aici. Statu quo sine die! Cine are pârghii, competenţa, resursele şi voinţa de a modifica această stare de lucruri? România merge inerţial înainte.
Calendarul ministerului ne somează blând: în luna mai va fi organizată o nouă simulare, exclusiv pentru clasele a XII-a. Ni se pare o decizie corectă. Este nevoie de încă o evaluare „pe simulator” pentru a avea o radiografie cu o rezoluţie superioară a stadiului de pregătire a bacalaureaţilor. Este o „probă de traseu” în „buza” examenului real şi există toate premisele pentru a decela cu un plus de claritate punctele tari şi punctele slabe ale generaţiei 2016. E ca o repetiţie generală, fără public, ori ca un antrenament final cu specialişti şi câţiva fani împătimiţi. Rezultatele nu ne pot fi indiferente. Cu metehne vechi şi altele noi, cu poticneli şi brize de speranţă, corabia şcolii alunecă pe apă, printre stânci colţuroase, iar adesea este trasă cu greu pe nisip de oamenii acestor timpuri învolburate.
Teodor PRACSIU