„Aş da orice pe lume să rede-­vin copil!/Ce dor îmi e de basme/ De Făt-Frumos viteaz/De Ileana cea şireată/De Zână, Împărat/De jucării naive/Şi jocuri inventate/Pe calculator, tabletă/O lume minu­nată!“ Astfel sună în „veşmintele vorbirii“ confe­siunea Elenei Lupşan, nevalidată încă oficial ca scriitoare pentru spaţiul literar, copii şi tineret, în care cu siguranţă îşi are locul domniei sale, cum, sper, voi reuşi să dovedesc în cele ce urmează.
Convinsă că le va face o mare bucurie nepoţilor săi, autoarea le dedică volumul Poeziile copilăriei, apărut recent la Editura Arefeana, o editură ajunsă, în timp record, una de certă notorietate prin calitatea de referinţă a produselor realizate. Demnă de relevat este şi prefaţa editorului, scriitorul Ion C. Ştefan, care aşază poeziile din acest volum într-o dimensiune valorică binemeritată, precizând câteva realizări anterioare, demne de amintit: „Necuvântătoarele“, „Lumea ta“, „Povestea anotimpurilor…“, „Nevorbitoarele“.
Citindu-i frumoasele şi plinele de duioşie cuvinte, ca şi raiul care nu ne părăseşte şi nu-l părăsim niciodată, prin urmare este mereu în fiinţa noastră, a tuturor oamenilor, însoţindu-ne ca umbra, numai că ea e „lumină, parte de lumină, bobul de dumnezeire din sufletul Elenei Lupşan, căreia i se potriveşte îndemnul şi sfatul scriitorului, de o profundă verticalitate morală, I.D. Sârbu, formulat astfel: «Ca să nu mori fără urmă trebuie să-ţi povesteşti mereu şi mereu naşterea, părinţii, copilăria, tot, tot, tot…»“.
Nu m-a mirat să constat şi să mă bucur că, având în sine raiul de care am amintit mai sus, poeta Elena Lupşan înţelege limbajul copiilor şi mai cu seamă apelează la o exprimare simplă, pe înţelesul celor mici.
Ceea ce m-a impresionat plăcut în creaţia poetică asupra căreia m-am aplecat cu atenţie este faptul că Elena Lupşan e o scriitoare pentru copii de la şapte la o sută de ani, care scrie despre ei, fără să se copilărească, dovadă că are răspunderea pentru hrana spirituală dăruită copilului.
„Nimeni nu-şi trăieşte/Soarta la-ntâmplare/Destinul lucrează pentru fiecare“, aflăm din poezia „Albă-ca-Zăpada“, pentru ca apoi, în ampla desfă­şurare, aşezată cu har în versuri cizelate, marcate cu fior liric, să descoperim o serie de lucruri demne de ţinut şi de luat aminte: „După ultima-ncer­care/se pare/Răpusă de vrăjitoare/Copila părea moartă/Plângeau piticii şi jeleau în cor” („Albă-ca-Zăpada“, pp. 63 – 67). În final, autoarea subliniază caracterul moralizator, ce trebuie să ştim să desprindem din întâmplările pe care ni le oferă viaţa pentru a depăşi piedicile: „Poveştile fraţilor Grimm/Sunt multe/Spre învăţătură sunt făcute,/Să ştii să ieşi învingător/Aşa ca-n lumea basmelor“ („Albă-ca-Zăpada“, pp. 63 – 67).
În pofida caracterului de mozaic al subiectelor tratate, acel ceva care lăuntric le uneşte pentru a fi un întreg cu virtuţi educative care-i atrage pe copii întru cunoaşterea a ceea ce înseamnă viaţa în imensa ei diversitate („Copilăria“, „Pui de om“, „Ţara mea“, „Joc de copil“, „Ploaia“, „Curcubeul“, „Fulgii de nea“, „Ghiocelul“, „În ogradă la bunici“ etc.), Elena Lupşan reuşeşte performanţa desfacerii şi facerii unei lumi pe înţelesul copiilor. Dovada talentului şi a înţelepciunii mature este că a înţeles că, atunci când scrie despre copii, nu e bine să se copilărească, dar nici să nu ţină cont de specificul copilăriei şi să-i îmbătrânească prematur. Numai aşa îi respectăm pe copii şi-i ţinem aproape de noi şi de roadele străduinţelor noastre. O felicit pe scriitoarea Elena Lupşan că s-a comportat astfel, scriind pentru şi despre copii.
 Geo Călugăru