Cu siguranţă, dreptul este dependent de justiţie. Astfel, de la ideea de proprietate la ideea de contract, de la ideea de infracţiune la ideea de regulă procedurală, totul nu este decât proiecţie filosofică asupra omului şi acţiunilor sale (Ibidem.)
În acest mod, corect se apreciază că „între ştiinţa dreptului şi filosofie, relaţia este directă pentru că, în fond, este în joc libertatea omului, pe care gândirea practică juridică nu are cum să o eludeze fără să-şi nege propria specificitate.“ (Ibidem, p. 8)

• Dintr-un început – primii cosmologi greci, ori primele reflecţii filosofice chineze sau indiene – filosofia dreptului a încercat să găsească un răspuns clar la întrebarea esenţială: oare realitatea juridică, socială, se întemeiază şi îşi are măsura şi criteriul în viaţa socială însăşi sau într-un principiu universal? Raportat la varietatea de sisteme, instituţii şi raporturi juridice – care sunt schimbătoare spaţial şi temporal – „care este esenţa dreptului pe care gândirea reflexivă să o poată cuprinde într-un concept în raport de care să judecăm fiecare componentă a varietăţii?“ (Ibidem.) Răspunsul nu poate fi decât acesta: „Orice esenţă este temeiul, măsura şi criteriul manifestărilor ei, le determină şi le imprimă unicitatea sensului.“ (Ibidem)
• Filosofia dreptului (B. Melkevik, Reflecţii asupra filosofiei dreptului (trad. C. Drăcşineanu), Ed. Cugetarea, Iaşi, 2003, p. 12):

– nu poate avea pretenţia de a clarifica dreptul, pentru că acesta se poate clarifica el însuşi, prin propriile sale puteri;
– nu deţine nicio reţetă specială şi niciun răspuns final, ci doar participă – fără să acapareze – la reflecţia privind complexitatea juridică a lumii contemporane; ea însoţeşte dezvoltarea argumentelor şi raţiunilor de ordin juridic, ajută la deschiderea şi universalizarea convingerilor, valorilor şi prejudecăţilor;
– trebuie să servească la recunoaşterea şi la identificarea diverşilor parametri culturali ori filosofici, trebuie să ne însoţească pe durata procesului găsirii şi dezvoltării unor raţiuni valabile şi pertinente;
– „trebuie să ne permită să ne familiarizăm cu diferitele concepţii ale relaţiei dintre drept şi morală, dintre societate şi individ sau dintre alte teme de acelaşi gen.“ (Ibidem) Din această perspectivă, filosofia dreptului nu mai lucrează asupra calităţilor formale ale dreptului; pe acestea le lasă în responsabilitatea ştiinţei dreptului, ea doar însoţind „reflecţiile care alimentează perspectivele demersului juridic modern“; (Ibidem)
– trebuie să ajute la distanţarea de pozitivismul juridic al cărui reducţionism „uită că problemele de drept se referă, în practică, la problema drepturilor pe care trebuie să ni le acordăm reciproc şi intersubiectiv“. (Ibidem)

• Sub aspect argumentativ, filosofia dreptului participă la discursurile ce vizează demersul juridic modern; ea îşi supune spaţiului public, argumentele şi raţiunile sale. „Doar în spaţiul public se poate dovedi «greutatea» sau «valoarea» fiecărui argument, care trebuie dezbătut şi modificat la vederea tuturor.“ (Ibidem, p. 13)

În considerarea spaţiului public se poate reflecta asupra unei raţionalităţi „comunicaţionale“ asupra ideii primatului unei asemenea raţionalităţi. Pe cale de consecinţă, filosofia dreptului – considerând producerea de argumente şi raţiuni ca pe un scop major al demersului juridic – însoţeşte practic acest demers, „demonstrând că raţionalitatea practică la care se referă dreptul se întruchipează prin demersul public“. (Idem, Horizons de la philosophie du droit, L’Harmattan et Sainte-Foy, Les Presses de l’Université Laval, Paris, 1998, p. 91.)

• Ca sursă de argument şi raţiuni valide, filosofia dreptului se dovedeşte a fi în sine, o poziţie filosofică. În fond, dacă filosofia dreptului reprezintă – potrivit lui Kant – ieşirea omului din regnul heteronomiei Argumentele raţionalului, aşa cum sunt văzute de individ, această autonomie trebuie să fie contra pericolului uniformizării, pericol reprezentat de sistemele filosofice (Ibidem)
• Pentru Melkevik, filosofia dreptului – ca şi filosofia în general, nu mai poate oferi „răspunsuri“; ea nu este „ştiinţa mamă“ a dreptului. Mai mult decât atât, sistemele filosofice – continuă autorul citat – nu contribuie cu nimic concret la această disciplină, drept pentru care se naşte o nouă întrebare: Ce trebuie să fie filosofia şi filosofia dreptului astăzi? (Ibidem) Răspunsul nu se lasă mult aşteptat: „Filosofia dreptului nu poate fi decât o activitate argumentativă şi nu poate, prin urmare, decât să acompanieze procesul elaborării unor argumente şi raţionamente valabile.“ (Ibidem, p. 11)
• Filosofia dreptului trebuie să ne ajute, să ne deschidă convingerile, concepţia asupra societăţii, politicii sau dreptului, a valorilor către o dezbatere critică. (Ibidem) „Nu trebuie să căutăm răspunsuri deja formulate în lucrările cu referire la filosofia dreptului, ci mai curând instrumentele necesare procesului de cunoaştere a propriilor persoane şi a societăţii în care trăim.“ (Ibidem) „Aristotel sau Platon, dar şi Kant, Fichte şi Hegel într-o epocă total diferită, sau Dworkin, Rawes şi Habermas mai recent, nu pot în opinia noastră, să facă obiectul unei cercetări asupra Adevărului, dar ei sunt nişte interlocutori cu care ne confruntăm în ideile în materie de drept, societate sau etică“ – afirmă în continuare Melkevik.
• Prin argumentarea diferitelor abordări pe care le întâlnim, filosofia dreptului ne permite să obţinem o clarificare a realităţii sociale; însă, lucrul cel mai important – după cum afirmă Melkevik – filosofia dreptului „trebuie să ne facă să devenim conştienţi de prejudecăţile noastre“. („Cum se formează argumentele noastre? Care sunt parametrii pe care îi utilizăm? Judecata noastră este condiţionată de prejudecăţi sau influenţată de convingerile noastre exclusive?“ – sunt noi şi pertinente întrebări pe care şi-le pune Melkevik, pentru care „reflecţia filosofică – din punct de vedere argumentativ – trebuie să ne conducă spre o analiză mai profundă a propriilor noastre argumente“ (op. cit., p. 13).)

Văzută strict din punct de vedere argumentativ, filosofia dreptului ne ajută să supunem propriile noastre argumente unui examen critic şi raţional, în scopul optimizării raţionalităţii şi umanismului care trebuie să constituie orizontul argumentaţiilor noastre. (Ibidem) Numai în acest fel, filosofia dreptului ne poate îndruma spre o mai bună înţelegere a propriilor noastre persoane, ne permite să ne familiarizăm cu diversele moduri de gândire, ne permite „să constatăm maniera în care persoane diferite percep relaţia dintre individ şi societate, dintre drept şi morală, dintre polis şi logos… mai mult, să înţelegem de ce unele consideră anumite argumente mai convenabile decât altele“. (Ibidem)

• Filosofia dreptului – potrivit autorului citat – „trebuie considerată mai degrabă ca un melanj de dezbateri, schimburi, comunicări, enunţuri… trebuie să-şi pună argumentele la încercare în spaţiul public, fără a beneficia de privilegii“. (Ibidem) Rolul său modern nu poate fi decât argumentativ – conchide Melkevik.

5. Cunoaşterea istorică a concepţiilor filosofice apare cu atât mai pregnant cu cât „prezentul nu se înţelege fără trecut, iar trecutul retrăieşte în prezent“ (G. del Vecchio).

Faptele de istorie a filosofiei pot fi înţelese atât ca exerciţii a căror reamintire, repetare, susţin travaliul învăţăturii, cât şi ca posibile argumente pentru varii demonstraţii sau reconstrucţii (Gh. Vlăduţescu).

6. Filosofia dreptului în Grecia Antică – cu reprezentanţii de seamă ai şcolilor filosofice importante ale vremii (ionică, elată, pitagorică, a sofiştilor) – filosofia dreptului în Roma Antică – cu ai săi celebrii jurisconsulţi romani (Ulpian, Gaius, Paul, Papinian, Modestin) ori cu un celebru gânditor, scriitor şi orator (Cicero) – ne oferă primele teorii şi concepţii privitoare la cercetarea naturii umane ori a principiului adevărului, a necesităţii respectării legilor (Socrate), a organizării statale (Platon) sau privitoare la consolidarea unor concepte cheie pentru dreptul roman: justiţie, jurisprudenţă, diviziunea dreptului, principiile dreptului ş.a.
7. Nu apare – credem noi – lipsită de importanţă, nici cercetarea preceptelor filosofico-creştine din Evul Mediu, fie că avem în atenţie fundamentele doctrinei creştine (Cele mai cunoscute: 1. Lumea este guvernată de Dumnezeu (pe cale de consecinţă, dreptul se consideră întemeiat pe o poruncă divină); 2. Voinţa divină se cunoaşte nu prin raţionamente, ci prin revelaţie (ca atare, ea nu trebuie demonstrată, ci crezută, acceptată prin credinţă); 3. Scopul ultim nu (mai) este viaţa civilă, ci dobândirea fericirii eterne (beatitudinea cerească); 4. Principiul (idealul) fundamental al creştinismului – fraternitatea oamenilor întru Domnul), fie că distingem între Patristică şi Scolastică (cele două perioade principale ale filosofiei creştine), sau că îi cercetăm îndeaproape – pentru a le cunoaşte concepţiile şi gândirea filosofică – pe Sfântul Augustin (cel mai reprezentativ dintre Părinţii Bisericii), Thomas Becket (dezvoltătorul teoriei supremaţiei papale) sau pe Thoma d’Aquino (a cărui „Summa theologie“ reprezintă o excelentă sinteză a cunoştinţelor referitoare la teologie, la cunoaşterea revelaţiei divine).
8. 8. De perioada Renaşterii se leagă evenimente şi schimbări majore în evoluţia umanităţii.

Machiavelli – figura cea mai caracteristică pentru marcarea începutului unei mişcări de regenerare şi independenţă, de liberă exprimare a faptelor politice – ori Jean Bodin – întemeietor al ştiinţei politice (şi al dreptului constituţional comparat), sunt doar două exemple de gânditori ai unei perioade în care studierea dreptului nu se mai realizează pe baze teologice, ci pe baze umane şi, implicit, raţionale.

9. 9. În epoca modernă şi contemporană, filosofia dreptului începe cu Hugo Grotius – întemeietor al dreptului internaţional public (dar şi al dreptului maritim), cu Thomas Hobbes – ilustru întemeietor (alături de Grotius) al dreptului natural, cu Spinoza sau Pufendorf (şi el, important reprezentant al dreptului natural), continuă cu John Locke (întemeietor al empirismului englez, simbol al tendinţei democratice şi liberale, opusă celei absolutiste a lui Hobbes), cu Montesquieu (adevărat spirit liberal, devotat ideii de libertate, de raţiune şi moderaţie) şi Jean Jacques Rousseau (filosof cu o influenţă hotărâtoare asupra Revoluţiei franceze şi a gândirii politice moderne). Filosofia dreptului îşi găseşte desăvârşirea în operele iluştrilor gânditori, precum: Kant, Fichte, Hegel, Savigny, Jhering, Durkheim, Geny, Ripert, Kelsen, Carbonnier şi del Vecchio.

Ideile fundamentale ale epocii – din perspectiva filosofiei dreptului – pot fi  circumscrise următoarelor:

• libertatea este un drept natural înnăscut; toate drepturile naturale se rezumă în dreptul la libertate (Kant);
• dreptul este totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii (Kant);
• tot ce există este Idee: tot realul este raţional şi tot raţionalul este real (Hegel);
• dreptul este o realitate istorică; creaţie spontană a poporului, el îşi are originea în conştiinţa colectivă a acestuia (Savigny);
• scopul este forţa motrice a lumii; nu există acţiune fără scop; scopul către care tinde dreptul este pacea; lupta – mijlocul de a-l atinge (Jhering);
• centru de greutate al evoluţiei dreptului este societatea însăşi; la baza întregului drept sunt faptele juridice, precum: obişnuinţa, dominația asupra oamenilor, posesia asupra lucrurilor, manifestările de voinţă (Ehrlich);
• în măsura în care legea este demodată sau insuficientă, trebuie acordată libertate de gândire judecătorului pentru depăşirea dificultăţilor interpretării textului analizat (Geny);
• dreptul este rezultatul luptei permanente în care, alături de factori politici, economici şi sociali, valorile morale îşi au rolul lor, deşi rămân exterioare dreptului (Ripert);
• dreptul este un sistem ordonat, pe niveluri; se ajunge astfel, din treaptă în treaptă, la norma cea mai înaltă, cea mai abstractă şi cea mai generală: Grundnorm (Kelsen – „teoria normativistă“);
• dreptul nu trebuie supralicitat ca instrument normativ; non-dreptul înseamnă absenţa dreptului într-un anumit număr de raporturi umane; non-dreptul exprimă contracţia sau retragerea dreptului (Carbonnier);
• fundamentul justiţiei stă în alteritate; exigenţa justiţiei – fiecărui subiect să-i fie recunoscut (de către ceilalţi) cât preţuieşte el, şi să i se atribuie ce îi revine (G. del Vecchio).

Mihai BĂDESCU