În Anul Centenarului Marii Uniri, în fiecare domeniu științific sunt ilustrate, prin analize și prezentări sub diverse forme (comunicări, articole, studii, recenzii ale unor cărți publicate), numeroasele și remarcabilele contribuții românești la dezvoltarea culturii și a științei în țara noastră, în România ultimilor 100 de ani.
În cele ce urmează, am socotit de cuviință să aducem la cunoștința celor interesați, prin lumina tiparului revistei Tribuna Învățământului, noțiuni, concepte și idei dintr-un domeniu distinct al științei: teoria și filosofia dreptului.
Ce este filosofia dreptului?
Care sunt principalele repere ale nașterii și evoluției filosofiei dreptului?
Care sunt începuturile filosofiei dreptului în România?
Cine sunt principalii gânditori români ai perioadei interbelice? Dar ai celei postbelice ori ai celei contemporane?
Toate aceste întrebări își vor găsi răspuns în paginile studiului nostru, derulat pe parcursul mai multor episoade găzduite de prestigioasa revistă de știință, educație și cultură.

1. Ce este filosofia dreptului? Scurtă incursiune în istoria filosofiei dreptului

1. Filosofia (Cuvântul filosofie este compus din „fillio“ (prefix derivat) care înseamnă dragoste, iubire şi din rădăcina „sophia“ echivalentul grecesc al ideii de înţelepciune. Aşadar, filosofia a însemnat dintotdeauna, dragoste de înţelepciune. Naşterea/inventarea termenului filosofie – după cum ne asigură prof. Şt. Georgescu (în lucrarea Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2 500 de ani, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 1) – este atribuită lui Pitagora (580-500 î.Hr.) care, din modestie, a refuzat să se considere „sophos“ (înţelept) preferând să se dea drept „philosophos“ (filosof), adică iubitor, prieten, căutător al înţelepciunii. În sensul celor de mai înainte, Pitagora ar fi avut următorul argument: „Calitatea de înţelept nu convine niciunui om, ci numai lui Zeus. Este destul pentru gloria unui om să iubească, să caute înţelepciunea“) nu are aceeaşi vârstă cu cea a culturii scrise; ea nu a apărut, precum ştiinţa ori morala, încă din „zorii“ civilizaţiei umane. Ea este produsul unei trepte mai înalte în dezvoltarea spirituală a umanităţii (Şt. Georgescu, op. cit., p. 1.) Primele monumente ale culturii scrise nu conţin nicio referire la filosofie. Aceasta apare – ca termen – în opera istoricilor antichităţii greceşti, la Herodot (sec. V î.Hr.) (În opera lui Herodot este prezentă ideea potrivit căreia filosoful este animat de curiozitate intelectuală, de cunoaştere a tot şi a toate. Cum am înţelege altfel, când Cresus, regele Lidiei, îi spune lui Solon, înţeleptul legislator atenian: „Am auzit că ai străbătut multe ţări, ca filosof (subl. n.s.) pentru a le observa“. (Şt. Georgescu, op. cit., p. 1).) şi la Tucidide (sec. V şi sec. VI î.Hr.) („Îmbin frumosul cu măsura, filosofăm (subl. n.s.) fără moleşală“, este celebra oraţie funebră dedicată – în opera lui Tucidide – lui Pericle. De aici rezultă că filosofarea era un exerciţiu spiritual şi o căutare a măsurii (Şt. Georgescu, op. cit., p. 1).

Termenul filosofie este astfel constituit din două accepţiuni diferite, însă compatibile cu ideea de înţelepciune („sophia“): pe de o parte, filosofia înseamnă o cunoaştere întinsă, vastă şi profundă, iar pe de altă parte, ea înseamnă o ştiinţă a organizării vieţii. De aici rezultă cele două interpretări ale noţiunii de înţelepciune ce străbat întreaga istorie a filosofiei: interpretarea cognitivistă, respectiv interpretarea emotivistă (Ibidem.)

2. Dacă la modul general, ştiinţa dă naştere filosofiei ştiinţei, în particular, ştiinţa dreptului a generat filosofia dreptului.

Filosofia dreptului reprezintă reflecţia filosofică privitoare la drept, care are ca obiect dreptul privit într-un sens dual: ca drept (în sens) obiectiv, respectiv ca ansamblu de reguli (norme) care reglementează şi organizează viaţa socială (drept obiectiv, drept pozitiv), norme care, la nevoie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă statală, şi, în al doilea înţeles, ca drept (în sens) subiectiv, respectiv ca facultate, posibilitate, îndrituire, prerogativă a unui subiect (de drept) de a avea, de a-şi valorifica şi de a-şi apăra împotriva altuia, un anumit interes, interes legalmente protejat (M. Bădescu, Teoria generală a dreptului, Ed.Sitech, Craiova, 2013, p. 30.)
Aşadar, scopul filosofiei dreptului este să expliciteze, să pună în lumină şi să evalueze principiile pe care este constituit dreptul.
În măsura în care filosofia reprezintă studiul universalului (În mod tradiţional, filosofia se împarte în filosofie teoretică – care studiază principiile prime ale existenţei şi ale cunoaşterii (ontologia, metafizica, gnoseologia şi logica) şi filosofie practică – care studiază principiile prime ale acţiunii (filosofia morală şi filosofia dreptului).), când aceasta are ca obiect dreptul, aceasta înseamnă că dreptul este studiat în esenţa sa universală. În consecinţă, dacă studiul dreptului în ceea ce are el universal, constituie obiectul filosofiei dreptului, din perspectiva în care dreptul este studiat în caracterele sale particulare, atunci, el alcătuieşte/formează obiectul ştiinţei juridice. Prin urmare, diferenţa dintre ştiinţa dreptului şi filosofia dreptului rezidă în modul în care cele două consideră dreptul: prima, în natura lui particulară, a doua, în esenţa lui universală.

3. Trei sunt direcţiile principale în care studiază dreptul:

– în direcţia principiilor privitoare la definiţia dreptului (ontologia juridică);
– în direcţia principiilor ce privesc sursele dreptului (meto­dologia sau fenomenologia dreptului);
– în direcţia principiilor ce privesc rolul dreptului în viaţa umană (axiologia juridică).
Ontologia juridică este o primă componentă a filosofiei dreptului. Aceasta este legată de faptul că orice sistem de drept are la bază o concepţie mai mult sau mai puţin elaborată privitoare la esenţa sau la natura dreptului (G. del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, Ed. Europa Nova, f.a., p. 28.)
A defini dreptul în general este un obiectiv de prim ordin al filosofiei dreptului, este o cercetare care, de multe ori, depăşeşte competenţa oricărei ştiinţe juridice în parte. De aceea, este necesar – în încercarea de definire a conceptului universal al dreptului – să trecem peste particularităţile, peste elementele specifice sistemelor de drept, cu scopul manifest de a cunoaşte dreptul în totalitatea sa logică, de a cunoaşte elementele esenţiale comune tuturor sistemelor juridice (Ibidem.)
Definirea conceptului universal al dreptului presupune cercetarea distincţiei dintre momentele constitutive ale dreptului (subiectiv, obiectiv), implică cercetarea aprofundată a raporturilor dintre drept şi morală (Ibidem.)
Fenomenologia juridică reprezintă cea de-a doua componentă a filosofiei dreptului.
Dreptul, departe de a fi produsul unor cauze speciale şi excepţionale, este un produs necesar al naturii umane, este un fenomen comun, în toate timpurile, tuturor popoarelor şi indivizilor umani.
În afara cauzelor particulare şi imediate care determină apariţia fiecărei reguli de drept în parte, există cauze generale, cauze comune tuturor normelor de drept (Ibidem, p. 29).
Prezentarea și explicitarea împrejurărilor care au dat naştere unei legi nu este suficientă pentru a demonstra fundamentul existenţei dreptului în general (Ibidem).
În demersul susţinut de cunoaşterea întregului fenomen juridic în ansamblul său, atât în momentul static, cât şi în cel dinamic, este necesară studierea istoriei juridice a întregii umanităţi, o „istorie ideală, eternă, deasupra căreia se desfăşoară în timp istoriile tuturor naţiunilor“ (Ibidem).
Dimensiunea axiologică a dreptului formează obiectul filosofiei dreptului.
În societate, dreptul are rolul de a promova şi de a apăra principalele valori sociale, ceea ce constituie o relevantă problematică axiologică avută în vedere de filosofia dreptului.
Prin natura lor, ştiinţele juridice (de ramură) încearcă să explice un sistem existent, fără să aducă în discuţie şi fără să invoce temeiurile existenţei sale. Juristul se mărgineşte să cunoască dreptul aşa cum este acesta, ceea ce este, să privească normele juridice şi să le interpreteze, fără a cerceta dacă acestea sunt cele mai potrivite, cele mai bune, negândindu-se că ar putea să existe altele superioare lor.
Pe cale de consecinţă, rămâne necesitatea umană de a cerceta şi de a judeca valoarea justiţiei, de a găsi şi de a stabili dreptul care ar trebui să fie, cercetare care cuprinde speculaţia idealului, critica raţionalităţii şi legitimităţii dreptului existent (G. del Vecchio, op. cit., p. 30).
Tocmai de aceea, putem afirma, fără teama de a greşi, că filosofia dreptului vine să cerceteze ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui să fie în drept „opunând un adevărat ideal, unei realităţi empirice“ (Ibidem). În acest sens, componenta deontologică (Deontologia = ştiinţa a ceea ce trebuie să fie) a filosofiei dreptului vizează cercetarea fundamentului dreptului (intrinsec sau raţional), cercetarea problematicii deosebit de complexe a justiţiei.

4. 4. În doctrină există numeroase teorii şi concepţii care încearcă să definească filosofia dreptului.

• Încă din Antichitate, gânditorii au încercat să studieze modul în care deciziile autorităţilor sunt juste, dacă acestea comandă în baza şi în conservarea unui drept. Astfel, putem afirma că filosofia dreptului începe cu cercetarea – în aceste antiteze – între justul natural şi justul legal (G. del Vecchio, op. cit., p. 31).

Privită din această perspectivă, filosofia dreptului este, aşadar, mai veche decât însăşi ştiinţa dreptului Cu toate acestea, numele de filosofie a dreptului este relativ recent. Numele clasic al acestei discipline – în antichitate – a fost jus naturale (juris naturalis scientia), dreptul natural. Numele de philosophia juris – folosit în mod incidental şi de scriitorii antici – este folosit doar de două sute de ani încoace (Ibidem).
Filosofia dreptului este ştiinţa care expune primele principii ale dreptului, principii întemeiate pe natura omului şi concepute de raţiune (A. Enirco, Corso Di Diritto Naturale O Di Filosofia del Diritto (trad. Marghieri, Napoli, 1873).
Filosofia dreptului – departe de a fi o simplă aplicaţie deductivă pe teren juridic sau o înălţare speculativă a dreptului la orizontul filosofiei – „implică relaţii complexe între filosofie şi drept, directe şi imediate, zone de confluenţă, interferenţă, dar şi de conflict, elemente generale şi fizionomii specifice, întrebări filosofice imperative adresate dreptului, dar şi răspunsuri provocatoare pentru filosofii de pe teren juridic, geneză, reuşite, eşecuri şi orizonturi proprii“ (P.M. Cosmovici, în „Cuvânt înainte“ la lucrarea prof. I. Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998.)

• Departe de a fi un exerciţiu steril şi arbitrar, mai degrabă răspunzând unei exigenţe naturale şi constante a spiritului uman, a unei vocaţii intrinseci lui, filosofia dreptului – descriind originea şi evoluţia dreptului – constată că acest proces duce negreşit la verificarea treptată a idealului de justiţie, care se deduce în mod speculativ a priori din raţiunea pură (G. del Vecchio, op. cit., p. 31).
• Dreptul pozitiv, precum şi ştiinţele juridice, este condiţionat şi datorează consistenţa şi coerenţa principiilor sale, şi categoriilor filosofice (Gh. Mihai, Prelegeri de filosofia dreptului. O perspectivă renautiană, ed. a II-a, Ed. Mirton, Timişoara, 2003, p. 6) Astfel:

– ştiinţa romană a dreptului se fundamentează pe filosofia jusnaturalistă aristotelică;
– ştiinţa scolastică a dreptului se fundamentează pe filosofia finalist-creştină a lui Toma d’Aquino;
– teoria şi practica contractelor se fundamentează pe filosofiile sociale ale lui J. Locke şi J.J. Rousseau;
– teoria şi practica dreptului public modern se fundamentează pe filosofia empiristă a lui Th. Hobbes;
– teoriile şi practica dreptului subiectiv au ca fundament filosofia nominalistă medievală (D. Scot, W. Ockham);
– teoriile juridice administrativiste se întemeiază pe filosofiile utilitariste;
– teoriile juridice constituţionaliste actuale, au la bază filosofia lui Cicero şi Kant (Ibidem, p. 7.)
ştiinţa contemporană a dreptului – cu referire la voinţă – are originea în concepţia kantiană care priveşte dreptul ca modalitate de coexistenţă a voinţelor libere („Totalitatea condiţiilor conform cărora liberul arbitru al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertăţii“).
Mihai BĂDESCU