În clipa în care vor vedea – sper – lumina tiparului aceste rânduri numele noului președinte al României va fi deja cunoscut. Vom răsufla ușurați: frenezia electorală – ca să ne exprimăm academic – a trecut. A fost o campanie pe alocuri grotescă, accentuat rudimentară, cu puține dialoguri autentice și constructive și mai cu seamă cu insulte deschise ori mascate, înjurături scrâșnite (în teritoriu), insinuări, diversiuni, denigrări, ipoteze veninoase, ipocrizie, minciună. S-au rostit enormități, pe un ton sacerdotal, s-au încercat manipulări mai mult sau mai puțin grosolane ale electoratului și a existat chiar o tentativă de a aduce la fața locului un prestigios „arbitru” străin. Ultima găselniță, eșuată, din fericire, sună extrem de familiar în urechile fanilor fotbalului: de decenii se încearcă împământenirea la noi a soluției arbitrilor de peste hotare, autohtonii neavând putere să gestioneze corect marile înfruntări de pe teren și nici să descurajeze isteria tribunelor. Un Nicolae Rainea apare greu, iar epigonii acestuia de acum n-au forța să imite modelul decât la nivelul derizoriului ori al mediocrității onorabile.
Prinși în iureșul electoral cu temperamentul nostru latin și mioritic – de care nu ne putem elibera cu niciun chip – n-am băgat de seamă o informație difuzată mediatic din zona educației și culturii: România se află pe locul I în Europa la analfabetism. Informația pare stupefiantă, dar trebuie probabil să ne obișnuim cu ideea. În esență, ea exprimă laconic un raport matematic între numărul neștiutorilor de carte și numărul total al locuitorilor din granițele naționale la un moment dat, într-o contemporaneitate delimi­tabilă. Se naște firesc o întrebare abisală: ce fel de țară avem, știind bine că suntem parte a Europei civilizate de mai mulți ani și că aspirațiile noastre și opțiunile pentru Vest sunt zdrobitor majoritare? De unde provin cohortele de analfabeți? Există mai multe răspunsuri posibile.
Înainte de 1989, tema analfabetismului na­țional era tabu, decizie motivată politico-pro­pagandistic și înscrisă ca atare în directivele pentru presă. Ar fi fost imprudent și impudic să se devoaleze o realitate crudă de la orașe și sate, care ar fi arătat carențe grave ale sistemului educa­țional și ar fi pătat imaginea luminoasă a socia­lismului atotbiruitor. În anii ’50, într-un heiru­pism triumfal și nu o dată găunos, se încercase eradicarea analfabetismului și nu puțini cetățeni majori și vârstnici au învățat cât de cât să scrie și să citească, renunțând la semnătura mitică prin apăsarea degetului în cerneală și apoi pe hârtie. Desenul dactiloscopic era legitim din perspectivă criminalistică (amprenta este unică), dar reprezenta o rușine într-o lume modernă. Unii cursanți improvizați n-au trecut niciodată proba scris-cititului și au rămas victime colaterale ale istoriei. Este generația bunicilor noștri, dispărută apoi treptat pe cale naturală.
Ce se întâmplă cu generațiile actuale? În ultimii ani, agenda politică foarte încărcată (alegeri peste alegeri, referendumuri și „suspen­dări”) a arătat că România nu are încă o evidență foarte riguroasă a populației sale din granițele naționale ori de peste hotare: cetățeni cu documente de identitate expirate, inși fără acte ori cu domiciliu incert, exod dezordonat în afară, morți aflați pe listele electorale, copii dispăruți, minori angajați ca „sclavi” pe la câte o stână izolată ori pe plantații obscure, grupuri minoritare oacheșe cu o existență nomadă etc. – fenomene ce atestă elementele unei societăți descumpănite, instabile, fluide, neașezate. Marea problemă în zona școlarității o reprezintă abandonul de la vârste fragede, accentuat la gimnaziu și la liceu, ca reflex al sărăciei, disoluției familiale, alcoolismului, teribilismului adolescentin, degringoladei sociale. Din aceste zone cenușii provin sutele și miile de analfabeți, semianalfabeți și analfabeții funcțional, cei care ne-au propulsat pe un loc fruntaș jenant în Europa. Analfabetismul nu poate fi lichidat peste noapte, ci doar printr-o muncă de ani de zile a unor profesioniști și voluntari devotați, cu sprijinul întregii societăți. Trist este că până acum n-am auzit vorbindu-se aplicat și coerent despre un program național de alfabetizare corelat cu alte forme de culturalizare elementară. În retorica actuală revine obsedant o sintagmă ispititoare și epatantă: proiectul de țară. Cum ar putea fi atinsă o asemenea țintă ambițioasă cu sute și mii de neștiutori de carte?… Vânturăm cu voluptate expresii, concepte, aforisme, sloganuri euro­peniste despre educație și uităm adesea realitățile brutale ce dau năvală peste noi cu o furie implacabilă. Decalajul enorm dintre formă și fond a fost subliniat cu obstinație în ultimii 25 de ani de către analiști, gazetari și politicieni, dar orizontul continuă să rămână încețoșat. Pentru a coborî de pe umilitorul loc I la analfabetism nu este suficient să schimbăm președintele cu altul mai tânăr și mai carismatic, ci este nevoie să producem scânteia înnoirii sociale prin efortul generalizat al oamenilor acestei țări și să impunem – cum se exprima prețios un publicist – o nouă paradigmă educațională.
Teodor PRACSIU