Principala problemă a societăţii este să conşti­en­tizeze că educaţia naţională (şi europeană) este deficitară. A clama scuze ori a trece cu vederea că nu ne aflăm în cea mai confortabilă stare educaţio­nală e amăgeală, colegialism şi complicitate decidentă. Mai mult, corecturile legislative (!) creează mai multe probleme decât să le rezolve. Cine sunt oamenii de ştiinţă care teoretizează educaţia? Pedagogii, profesorii de pedagogie, cu doctorate în domeniu şi volume de specialitate implicaţi în relaţii de colaborare cu alţi înţelepţi din ştiinţele educaţiei din alte ţări, prin proiecte, protocoale etc. Ei participă la simpozioane, conferinţe pe tematică educaţională, publică articole ISI ori BDI, îşi alcătuiesc un Curriculum amplu, spre a îndeplini criteriile Shanghai – o aberaţie intelectualistă –, având titluri ştiinţifice înalte, cu care se înfăţoşează în cărţi de vizită pompoase. E o hărmălaie profesională, întreţinută de comisiile „indepen­dente” ale Ministerului, un redundantism academic, un fel de „forme fără fond” maioresciene. Dacă n-ar fi aşa, atunci de ce miniştrii responsabili cu educaţia nu se bazează pe pedagogi în a angaja o paradigmă oportună pentru o educaţie specifică generaţiei actuale? De ce pedagogii – ca oameni de ştiinţă – în facultăţile de profil, departamentele universitare de pregătire pedagogică, institute ale educaţiei, centre de cercetare nu sunt solicitaţi pentru consultare şi asumarea unei viziuni a schimbării mijloacelor de îmbunătăţire a educaţiei naţionale? Răspunsul întreţine mirarea, dar mai ales confuzia. Direcţia de astăzi a educaţiei (şi învăţământului) nu este cea potrivită, iar viziunea despre sensul acesteia este alterată de false obedienţe.
„În contra direcţiei de astăzi în educaţia naţională” ar trebui să devină o ţintă de seriozitate pentru un nou tip de paradigmă didactică. Viciul fundamental ţine de curriculum, un proiect prescrip­tiv care a dus şcolile într-o confuzie debusolantă, când în fapt e „la même Janette, antrement coifée”.
Curriculumul este aparent democratic, dar normat de standarde şi obligativităţi, obsedat de barbarisme terminologice, de un exotism spectaculos, de rebotezări ale metodelor cu un limbaj sofisticat şi pretenţios, inducând confuzii în numele modernităţii şi sincronizărilor cu educaţia europeană.
Vă place cum arată societatea „educaţională” românească? Generaţia actuală de intelectuali, politicieni, funcţionăraşi decidenţi, de vânzători licenţiaţi etc. este rezultatul unui curriculum care a întreţinut gloria unor miniştri şi aura unor conceptori de proiecte educaţionale. Cu aceeaşi inocenţă (de ignorare a efectelor umaniste, sociale, morale şi profesionale) se continuă complicarea procedurilor de corectare – susţinute de o pedagogie obedientă – privind „abordarea integrată”, „centrarea pe elev”, „formarea competenţelor”, „taxonomia obiectivelor”, performanţe, standarde, abordare sistemică, gândire critică etc. La asemenea fantezii curriculare, răspunsul elevilor este pe măsură: refuză participaţia şi ironizează o şcoală semeaţă, care „fabrică” o societate moralmente vicioasă, căutând în altă parte satisfacţii şi atractivităţi hedoniste.
Şcoala curriculumului atât de fascinată (astăzi şi deocamdată) de „competenţă” – un concept profesional şi vocaţional – pregăteşte „performativ” la „standarde europene” pentru profesii nedefinite şi activităţi lucrative (intelectuale sau fizice) care nu vor mai exista în curând? Acest curriculum a creat o generaţie confuză, dar semeaţă, un soi de societate fără sensuri valorice, în care corupţia, minciuna, falsitatea, ura, invidia, mânia, făţărnicia sunt constante existenţiale.
E vremea să schimbăm direcţia de astăzi în educaţia românească. Un confrate îmi mărturisea că nu mai crede în însănătoşirea societăţii româneşti, iar şcoala nu poate fi medicul curant. Nu e cazul să se abandoneze speranţa. Pedagogia a fost întotdeauna pozitivă şi nu poate exclude o fantă de optimism. Orice sistem – inclusiv sistemul de învăţământ ca parte a sistemului de educaţie – dispune de resurse autopoetice, un fel de capacitate de autoreglare, de adaptare pozitivă prin angajarea propriilor resurse şi mecanisme. Pentru aceasta, are nevoie de stabilitate şi de voinţă de ecologizare (igienizare). Să ne remodelăm mentalităţile. Să reconstruim şcoli adevărate, licenţe corecte, doctorate autentice, funcţii publice şi sociale cu alt mod de abordare. Să reconstruim omul de omenie, iar curriculumul să nu mai falsifice conştiinţa copiilor şi tinerilor. Prima insulă ecologizată ar trebui să fie a decidenţilor din învăţământ şi a cadrelor didactice. Ar fi începutul unei societăţi care poartă grija educaţională a tuturor membrilor săi. Utopie? Utopia ar fi credinţa într-o „nouă direcţie în educaţia şi şcoala românească”. Aceasta începe cu un curriculum conceput  pentru o societate virtuoasă, morală şi pentru alcătuirea unei tinere generaţii, conştientă că are responsabilitate expresă de igienizare comportamentală a întregii societăţi româneşti.
Prof. univ. dr. Anton ILICA