Evaluarea este probabil cea mai spinoasă problemă din toate cele care suscită emoții (de regulă negative) în educația din România. Fie că e vorba de evaluarea elevilor, a profesorilor, a școlilor… evaluarea are în mod tradițional consecințe, deci este privită ca un moment de potențială amenințare pentru cei implicați.

Credem că această grijă legitimă a dus în timp la dezvoltarea unei culturi disfuncționale (sau poate chiar toxice) legate de evaluarea educațională în România, la care au contribuit multiple fenomene. Printre ele, cu siguranță influente au fost: a) aspectele istorice și sociale (de exemplu, aspecte care erau prețuite în trecut legat de evaluare în școală, sau așteptări prevalente în societate, legate de egalitarism sau meritocrație); b) aspectele sistemice, adică cele care țin de incapacitatea sistemului educațional de a regândi această componentă a educației (de exemplu, inexistența unor specialiști care să poată oferi ghidaj și alternative consonante cu trendul internațional, în politicile educaționale legate de evaluare); c) așteptările legitime ale pă­­rinților, orientate spre protejarea intereselor și maximizarea șanselor propriilor copii, de regulă grevate de o distorsiune clasică, documentată în psihologie: self-serving bias, un fenomen psihologic care se rezumă probabil cel mai simplu prin sintagma „doar dacă un lucru e bun pentru mine, acel lucru este bun și drept“.

Indiferent care sunt motivele pentru care am ajuns aici, câteva componente toxice de notorietate ale actualei situații în evaluarea educațională din România sunt cu siguranță acestea:

• Evaluarea este plină de eroare și în consecință este lipsită de corectitudine (fairness) pentru elevi. Eroarea vine din subiectivitate, din insuficienta acoperire a teritoriului măsurat (validitate), din im­­precizia de măsurare (fidelitate) etc. Cel puțin pentru evaluarea realizată în contexte formale și cu miză pentru elev (evaluarea națională, bacalaureatul) acest lucru e teribil: subevaluează pe unii elevi și supra-evaluează pe alții. Într-o meritocrație, standardul ultim pe baza căruia se bonifică meritul este o formă sau alta de evaluare a meritului, iar scala noastră de evaluare a meritului este stricată – ceea ce are repercusiuni teribile. Nici evaluarea de la clasă (cea cu miză ceva mai redusă) nu stă mai bine, dar putem argumenta că aceea are scop de ghidare a progresului, iar o subiectivitate și eroare oarecare pot fi tolerate în astfel de măsurători de ghidaj.
• Evaluarea, așa cum este realizată acum, este învechită, e uzată moral. Evaluarea competențelor școlare, a progresului școlar, a capacității de învățare, a efortului în învățare, a potențialului – evaluarea pentru toate acestea a devenit la nivel internațional practic o știință de sine stătătoare, bazată pe principii solide, fundamentate în știință, precum și pe o practică ce are în mijlocul său elevul: corectitudinea față de el și responsabilitatea față de dezvoltarea lui viitoare. În România, aproape niciunele din aceste evoluții internaționale nu au pătruns. Poate nu avem specialiștii care să vorbească despre asta, poate ei nu au o voce atât de puternică precum în alte țări, poate că profesorii sunt mai opaci decât în alte părți la a adopta aceste principii… oricare ar fi motivele, evaluarea făcută în sistemul educațional românesc este în­vechită în proceduri și abordare și prăfuirea asta e resimțită de toți cei care participă la actul educațional.
• Evaluarea este o sursă de stres pentru toți cei implicați. Elevii simt această presiune, dezvoltă anxietate față de contextele de testare și uneori față de școală în general; mulți dintre aceștia se dezangajează emoțional față de educație sau, în cel mai bun caz resimt un impact asupra performanței. Părinții resimt și ei anxietate, nesiguranță și reacționează cu neîncredere și agresivitate. Guvernanții se așteaptă în fiecare an la ce e mai rău: e un moment de cotitură în care problemele sistemice mai sunt o dată scoase la iveală. Cumva, ne-cumva, actualul context este unul care stresează pe toată lumea, din care nimeni nu câștigă nimic – și deci nu e de mirare că mulți se gândesc să dăm complet la o parte întreaga problemă: să scăpăm de orice formă de evaluare.
• Evaluarea realizată în școala din România are efecte nocive. Unul din principalele efecte este clasificarea și etichetarea – acestea pot fi efecte colaterale și nedorite ale oricărui tip de evaluare, efecte care sunt de regulă controlate de specialiști, dar care par uneori să fie singurele efecte ale unor tipuri de evaluare. Atunci când evaluarea duce la etichetare, discriminare, sau la efecte care adâncesc disparitățile în loc să le restrângă, nu este de mirare că cei implicați iau distanță față de chiar ideea de evaluare.

Șansa evaluării în România: tehnologie îndrăzneață și nu soluții deja învechite…

Credem că România este acum ­într-un context în care converg mai multe forțe care ar putea rezolva această problemă; două din cele mai importante sunt așteptările societății și presiunea tehnologică.

• Așteptările din partea societății. Există o înțelegere clară, explicită, în întreaga societate că o schimbare e ne­­voie să se producă în educație în general: este așadar întrunită o condiție fundamentală pentru schimbări în sisteme atât de importante – „o schimbare“ este aș­teptată și chiar dorită; sigur, nu există opțiuni clare în societatea românească privind forma acestei schimbări, însă există un ton pozitiv și o disponibilitate de a purta această discuție.
• Presiunea tehnologică. Există o presiune tehnologică teribilă: transformarea tehnologică prin care trece umanitatea nu este o glumă, nu este o toană. Pe de o parte digitalizarea și, chiar mai mult, transformarea tehnologică, este inevitabilă. Sigur, „inevitabil“ se poate înțelege foarte ușor drept „malefic“ – credem însă că transformarea digitală aduce cu sine incredibile oportunități, dintre care menționăm doar două. În primul rând, crește eficiența economică a activităților legate de evaluare în educație – iar să scazi cu 80-90% cheltuielile sistemice dintr-un domeniu nu e puțin lucru, ­într-un stat cu resurse bugetare reduse pentru educație. În al doilea rând, apare în sfârșit la orizont posibilitatea de a oferi servicii de calitate în această componentă: creștere a standardizării (criterii egale, măsurare similară și deci șanse egale), posibilitatea de personalizare pentru nevoile și interesele fiecărui elev, fiecărei școli sau comunități de învățare; o descentralizare și democratizare a procesului, care îl poate transforma într-un instrument de progres etc.

În acest context cultural/social și tehnologic credem că oportunitatea României este aceea de a „arde etape“ – de a implementa cel mai performant și avangardist sistem posibil. Nu credem că o evoluție lentă este soluția pentru această problemă. De exemplu, investiția în sisteme de evaluare bazate pe evaluarea creion-hârtie, precum cele deja existente, eventual ajutate de corectură pe baza unor borderouri digitale, echivalează cu implementarea unei tehnologii care este deja veche și uzată moral la momentul implementării.

Nu pledăm în niciun fel pentru implementarea unor inovații tehnologice de graniță, adică extrem de avangardiste, a căror manifestare sau efecte să fie dubitabile – dar pledăm cu convingere pentru implementarea unor tehnologii mature în evaluare, care să utilizeze pe deplin puterea lumii digitale și tehnologiei psihometrice de ultimă oră, care să se poată dezvolta apoi atât în jos (de exemplu, în direcția integrării cu sisteme de generare automată de itemi), cât și în sus (de exemplu, în direcția producerii de flux de date în timp real pentru sistemele deservite) cu alte tehnologii de avangardă.

Așadar, atunci când generăm un nou sistem de evaluare a elevilor facem un deserviciu națiunii când suntem excesiv de conservatori și tindem spre implementarea unor tehnologii învechite. Credem că viitorul este acela al îmbrățișării tehnologiei digitale, în conjuncție cu cea mai bună știință psihometrică existentă.

Dragoș Iliescu – profesor universitar

Articol integral publicat în Tribuna Învățământului nr. 30-31 – iunie / iulie 2022