La 29 martie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la adoptarea și intrarea în vigoare a Constituției României Mari (29 martie 1923), care a consfințit desăvârșirea procesului de întregire teritorial-statală (la 1 decembrie 1918) și a stabilit noile baze ale organizării juridico-instituționale a națiunii române. Totodată, statul unitar, devenit și național se dorea a fi și unul cultural, în primul rând prin școală și grație modului său de organizare și funcționare consacrat de noul pact fundamental al țării întregite. Nu în ultimul rând, prin dezbaterile provocate, pregătirile desfășurate și ideile exprimate, momentul constituțional 1918–1923 avea drept rezultat nu numai un text juridic relevant, ci exprima și o concepție despre stat și societate și marca un act major de civilizație politico-juridică.

1. Constituția centenară era, la rându-i, rezultatul unor evoluții de cel puțin un secol, declanșate sub influența ideilor Revoluției Franceze (1789) ale căror începuturi fuseseră ilustrate de acea „constituțiune a cărvunarilor“ moldoveni de la 1822, consolidate prin cele două regulamente organice din 1831–1832, proiectele revoluționare de la 1848 și încununate prin momentul constituțional fondator 1856–1866 care a instituit prima constituție românească și a stabilit tiparul de dezvoltare constituțională a țării; totodată devenea, prin semnificațiile sale, reperul fundamental al progresului constituționalismului pentru următorul veac, până azi. Noul și culminantul moment constituțional (1918–1923) purta și o puternică încărcătură cultural-civilizațională, întrucât fixa în termeni fermi și expresivi, deopotrivă prin experiențele pregătirii și substanța textului constituțional promovat, modelul românesc de dezvoltare constituțională, unul înscris în devenirea tradițiilor proprii, de natură occidentală, cu un caracter de sinteză și circumscris aspirațiilor fundamentale ale națiunii române. Astfel adoptat, cultivat și afirmat, constituționalismul se dovedea, prin excelență, în istoria noastră nu numai un semn inconfundabil al apartenenței european-occidentale, ci și un puternic factor al înfăptuirii independenței și unificării statale, al modernizării și dezvoltării societății românești. Pe noile baze constituționale s-a realizat unificarea legislativă, judiciară, instituțional-administrativă, a învățământului și culturii dreptului, într-o formulă de sinteză românească și înaltă expresivitate europeană, neolatină. Nu în ultimul rând, actul fundamental al țării exprima o nouă concepție despre drept, societate și stat, de tip european, dar adaptată național, având în centrul său principiile statului național și funcției sociale a proprietății.

Înscrisă în această perspectivă bicentenară de preluare și asimilare a valorilor constituționalismului occidental și purtătoare totodată a unui patrimoniu ideatico-­juridic propriu, la centenarul său Constituția din 29 martie 1923 ni se prezintă mai mult ca oricând și în mod definitiv precum un monument al civilizației juridico-­politice românești, și prin aceasta europene. Moștenirea sa și-a dovedit importanța și viabilitatea prin influența exercitată asupra Constituției din 8 decembrie 1991 și consolidarea tradiției constituționale ce-i atestă în acest fel rolul de a fi contribuit major la prefigurarea constantelor dreptului constituțional român.

2. Dacă constituționalismul desemnează în mod tradițional mișcarea istorică de idei care a guvernat apariția constituțiilor (scrise) și apoi le-a însoțit și înrâurit evoluția și afirmarea rolului lor în cadrul societății, marcarea unui moment constituțional, precum cel de față, presupune în mod necesar și o semnificativă dimensiune științifico-culturală. De altfel, orice lege fundamentală reprezintă, dincolo de esența sa politico-juridică intrinsecă concretă și operațională, și o lucrare de cunoaștere, apreciere și valorizare, de sinteză și valorificare, de înscriere într-o continuitate în context social general și de exprimare a unui set de opțiuni, valori și aspirații. Dintr-o asemenea perspectivă nici constituția din 29 martie 1923 nu se poate situa în afara unei atari abordări. Ea a reprezentat punctul culminant al primului secol de afirmare a preocupărilor constituționale moderne românești, inaugurat de lucrarea cărvunarilor moldoveni din 1822 și, totodată, cel de pornire și prefigurare a dezvoltării constituționale pentru următorii o sută de ani care se împlinesc acum. Generată la 1866, în urma unui deceniu de frământări și acumulări interne și europene inițiat de Tratatul de la Paris din 1856 și cristalizat ideatic prin Convenția din 1858, prima noastră lege fundamentală a încununat eforturile de modernizare și unificare aferente momentului fondator 1859, devenind vectorul ultim și decisiv de obținere a independenței naționale la 1877. Născut politico-juridic printr-un transplant de model acreditat european, constituționalismul românesc a fost, prin scopuri și vocație, promovat ca unul național, liberal și democratic. Vocația sa unificatoare și integratoare statal și-a găsit împlinirea deplină la 1918, iar consacrarea concretă a dobândit-o prin litera și spiritul constituției din 29 martie 1923. Ea a constituit, așadar, o împlinire istorică, o lucrare socială neîntreruptă și, nu în ultimul rând, o operă de creație juridico-politică reprezentativă, o încercare și o reușită a Școlii românești de drept constituțional, devenită națională. La 1923 și prin actualizarea adusă primei legi fundamentale, România își crease și avea deja o tradiție constituțională, de cel puțin 57 de ani măsurabili în timp, care se particulariza național și prin afirmarea profilului propriu în spațiul european. Ea a rămas în percepția legislativă drept „Constituția din 1866, cu modificările ce ulterior i-au fost aduse de Constituția din martie 1923“ (precum se menționa, de exemplu, în Înaltul decret regal nr. 1626 din 31 august 1944 de repunere a sa în vigoare parțială și pentru o scurtă durată de tranziție). Dar înainte de toate conferise României statutul de prim stat constituțional din Europa de Sud-Est pentru că, așa cum declara Constantin Stere, în no­­iembrie 1923, la 1866 țara noastră avea deja o constituție într-o vreme când „Bulgaria nu se născuse încă, Serbia constituia un mic stat vasal, monarhia ­habsburgică trăia în urma frământărilor din 1848 sub regimul absolutist; ea nu ajunsese măcar la pactul din 1867, care punea începutul modest al unei vieți constituționale, Rusia trecea spre instituții moderne, dar nu spre consti­tuționa­lism, Franța lui Napoleon al III-lea, născută prin lovitură de stat, nu-și permisese nici acea vagă încercare de constituționalism. Bismarck în Germania ieșea triumfător în lupta violentă împotriva Reichstagului“. Iar la 1923 își continua și marca exemplaritatea printr-o adaptare evidentă la exigențele momentului istoric, în plan statal, social și cultural. Constituționalismul a devenit, prin urmare, și expresia unei întâietăți și exemplarități românești în plan internațional.

În contextul evenimentelor concrete ale momentului istoric dat (1918–1923), elaborarea și adoptarea constituției de acum un secol reprezintă etapa finală a primei faze politico-instituționale și normative de definire a dimensiunilor așezământului statal românesc născut în urma actelor succesive de autodeterminare din 1918 – la 27 martie în Chișinău, 28 noiembrie în Cernăuți și 1 decembrie la Alba Iulia –, urmate de legile interne de acceptare, recunoscute și confirmate internațional prin tratatele de pace de la Paris din 1919–1920. În mod evident, în urma acestor acte de drept intern și de drept internațional, Constituția de la 1866, cu modificările ulterioare, s-a extins deplin drept și în noile teritorii alipite (având ca precedente situațiile din 1878 în privința Dobrogei și din 1913 referitor la Cadrilater). În mod semnificativ Decretul regal de convocare a corpurilor legiuitoare de constituire a primului Parlament al României întregite din 1919 și cele ce i-au urmat în această perioadă specificau expres, din rațiuni ținând de caracterul excepțional al situației concrete, caracterul de constituantă al acestora, ceea ce a pus sub semnul unei semnificații juridice speciale întreaga activitate de legiferare pertinentă, precum și actele premergătoare ce au dat ființă și conținut legii fundamentale din 29 martie 1923.

Depășirea „dilemei constituționale“, afirmarea continuității așezământului constituțional fondator de la 1866 și actualizarea datelor sale în raport cu noile realități ale vieții naționale spre a servi ca temei al consolidării instituțional-legislative, social-politice și economice a țării reîntregite a constituit provocarea istorică cea mai importantă imediat după desăvârșirea unificării politico-statale la 1 decembrie 1918, recunoscută internațional prin tratatele de pace din 1919 și 1920. Într-adevăr, prima expresie necesară a unității politice era reprezentată de extinderea aceleiași organizări constituționale asupra întregului teritoriu devenit național, recunoașterea și garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, crearea condițiilor favorabile unei vieți comune și dezvoltări endogene a societății. Confuzia constituțională întreținută și complicată de juriști și folosită de oamenii politici după împrejurări a fost generată și era alimentată de percepțiile diferite și părerile contradictorii în legătură cu situația constituțională a provinciilor alipite. Într-adevăr, teza dominantă din punct de vedere juridic era aceea a extinderii de iure și de facto și asupra noilor provincii a constituției Vechiului Regat, din 1866 cu modificările din 1879, 1884 și 1917, iar față de noua configurație teritorială și evoluțiile generale ale societății se impunea actualizarea grabnică a prevederilor sale. Nu lipseau însă nici opinii, chiar politice, care apreciau că Basarabia, Ardealul și Bucovina se găseau în stare de tranziție constituțională, că România întreagă s-ar fi aflat în „stare de revoluție“, în sensul lipsei oricărei norme de drept (constituțional) și până la stabilirea unei noi legi fundamentale întregul proces de consolidare a unificării era suspendat, chiar simbolica încoronare a Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Alba Iulia, în octombrie 1922, fiind considerată ca imposibilă juridic, din moment ce nu aveau pe ce constituție să jure! Venirea la putere a Partidului Național Liberal, în urma alegerilor din ianuarie 1922, a relansat problema, noii guvernanți fiind hotărâți, în deplin acord cu Regele Ferdinand, să pună capăt situației confuze prin preocuparea de a da țării cât mai repede o rânduială constituțională fermă, clară și stimulativă. Pentru aceasta s-a elaborat o veritabilă strategie și s-au mobilizat forțe politico-juridice considerabile; ea a cuprins o argumentație teoretică menită să se justifice și pentru aceasta s-au implicat personalități ale domeniului. Din perspectiva decantărilor unui secol, întreaga desfășurare a procesului de pregătire, elaborare și adoptare a actului constituțional nu a fost la voia întâmplării, ci major din 1923 a urmat o viziune bine conturată și ferm aplicată.

Dincolo de procesul politic complex și textul normativ rezultat, adoptarea Constituției din 1923 a însemnat și un exercițiu, și un efort intelectuale extraordinare, la care au participat forțele juridice creatoare reunite ale țării reîntregite, într-un context inedit și rămas unic în istoria dreptului din țara noastră. Adunarea, dialogul și valorificarea marilor experiențe constituționale europene aduse la București de reprezentanții orizontului juridic multicultural românesc al timpului – neolatin, austriac, austro-ungar și rus – au presupus o operă de sinteză și opțiuni juridico-culturale extraordinare, menite să asigure continuitate, să satisfacă diversitatea și mai ales să garanteze specificitatea statală națională într-o Europă fondată pe valorile Dreptului și Justiției. Această compatibilitate extraordinară între mersul național și concertul european a oferit procesului de recreare constituțională aferent statului național unitar șansa unui curs unic, cu rezultate excepționale. Trei coordonate majore au concurat la această perspectivă: consecvența în promovarea prin adaptare a cadrului fondator de la 1866, de sorginte occidental-europeană, național liberal, dezbaterea intelectuală a momentului constituțional, și în special în cadrul Institutului Social Român (ISR), prin inițiative de genul ciclului de 23 de prelegeri organizat de profesorul D. Gusti și dialogul juridic național asigurat prin anteproiectele de constituție elaborate, publicate și dezbătute în acest context, spre a explica viziunea demersului și a încerca o cât mai mare acceptabilitate socială a sa. Așa cum afirma unul dintre intervenienți, în alcătuirea noii formule, adaptată și actualizată, a pactului fundamental din 1923, filosofii și sociologii au adus în atenție „conceptul lor de armonie socială“, juriștii au asigurat „construcția tehnică a legii“ și, în final, oamenii politici, procedând prin selecție, au reținut și consacrat constituțional tezele și soluțiile considerate a exprima cel mai bine exigențele timpului și a corespunde priorităților societății, fără ca implicarea lor să fie cu nimic mai prejos decât cea a primilor, întrucât politica e ea însăși o artă, una din cele mai complexe, cea a „soluțiilor practice puse în serviciul intereselor naționale“.

3. Spre deosebire de toate celelalte constituții românești, cea din 1923 se născuse din preocuparea și reușise să exprime o anumită concepție politico-juridică relevantă deopotrivă pentru cadrul general pertinent al timpului și particularismele naționale pe care le exprima. A fost posibil acest lucru datorită, în primul rând, grupului de colaboratori format din reputați teoreticieni precum M. Djuvara, C.G. Dissescu ori Dimitrie Gusti care s-a constituit în jurul și pentru promovarea ideilor politico-statale ale lui Ion I.C. Brătianu și ale lui Vintilă Brătianu. Ei au reușit să creeze liniile de forță ale unei concepții românești despre constituționalism, într-o formulă în care naționalul se conjugă cu socialul, spre a rezulta un vector de dezvoltare socială.

Într-o comunicare susținută pe 4 no­­iembrie 1941 la Academia de Științe Mo­­rale și Politice despre Națiunea Română ca principiu al dreptului nostru, Mircea Djuvara fixa ca sarcină științei juridice românești „să găsească în mod metodic în sentimentul nostru național, în nevoile noastre și în idealul nostru românesc funda­mentul unitar al complexului instituțiilor noastre“, așadar, „o noțiune dominantă a dreptului nostru, care ne e proprie și care nu coincide nici cu cea germană, nici cu cea italiană, nici cu cea individualistă și nici, bineînțeles, cu cea comunistă“, anume tocmai „aceea a «națiunii române»“. Urmărind reflectarea acestei noțiuni în istoria (dreptului) românilor, Djuvara își încheie conferința prin identificarea a două repere esențiale din conținutul și contextul adoptării Constituției din 29 martie 1923: pe de o parte, introducerea în art. 1, „după dezbateri înflăcărate“ a definiției statului român ca „stat național unitar“, cu redarea pe larg a in­tervenției lui Nicolae Iorga (susținut de Constantin Dissescu, Simion Mândrescu și Mircea Djuvara însuși), pe de altă parte, felul cum, „atunci când s-a discutat dreptul de proprietate, dezbaterea a purtat la un moment dat și asupra caracterului dreptului în general“, intervenția lui Ion I.C. Brătianu – cu o remarcabilă trimitere la viziunea lui Mihail Kogălniceanu despre România ca unitate a sufletelor și nu (numai) a proprietăților românilor – s-a dovedit decisivă împotriva acelor deputați care „ar fi dorit să accentuăm individualismul și nu dreptul ca funcțiune socială“. Susținut de Nicolae Iorga atât in puncto, cât și printr-un discurs de sine stătător, Ion I. C. Brătianu contribuia astfel decisiv la formularea finală a art. 17 alin. (1) al Constituției din 1923, potrivit căreia proprietatea și creanțele asupra statului sunt „garantate“, în loc de „sacre și neviola­bile“, cum le declarase până atunci art. 19 alin. (1) al Constituției din 1866.

Problema ridicată de Djuvara presupunea corelarea celor două repere în cadrul unei teorii juridice care să cuprindă în cadrul unui context sistematic funcția socială a proprietății și caracterul național unitar al statului român, iar rezolvarea acestei probleme era cu atât mai dificilă, cu cât semnificațiile modificărilor operate în 1923 la nivelul ambelor texte constituționale puteau fi numai cu greu supraestimate.

„Constituțiile inspirate din doctrina individualistă vorbesc numai de drepturile individului, Statul neavând decât a-și limita drepturile sale și a nu da nimic pozitiv individului, după cum individul nu are a cere nimic Statului. Constituțiile noi se inspiră însă din teoria sociologică… după care individul, împlinind o funcțiune socială, trebuie să se pună în serviciul societății; drepturile și libertățile individului trebuie deci completate cu datoriile lui față de colectivitate“. Ideea generală exprimată astfel de Dimitrie Gusti la finalul ciclului de conferințe organizat în cadrul Institutului Social Român despre Noua Constituție a României în perioada 1921–1922 fusese particularizată în cadrul dezbaterilor parlamentare în jurul constituției de la Weimar de Hugo Sinzheimer, discipolul lui Otto von Gierke, considerat până astăzi părintele dreptului muncii: „libertatea economică a individului nu este un bun autonom și scop în sine, ci trebuie recunoscută în viața economică numai în măsura în care îndeplinește o funcțiune socială (soziale Funktion) și întreaga materie juridică este tratată pornind de la această idee fundamentală“. Cu privire la proprietate, ideea exprimată astfel de Gusti și Sinzheimer părea să fie avansată și de Anibal Teodorescu pe 15 aprilie 1923 într-o prelegere despre Solidarismul juridic din cadrul ciclului gustian referitor la Doctrinele partidelor politice: „Constituția, cu care țara a fost înzestrată acum câteva zile se îndreaptă și mai mult pe această cale … Proprietatea nu mai este sacră și inviolabilă, ci numai garantată“, și astfel, „plecând de la concepția proprietății sacre și inviolabile de la 1866, ajungem în ceva mai mult de o jumătate de veac… la concepția solidaristă a proprietății, de această dată nu în mintea filosofilor, ci în litera limpede a legii și a Constituției“.

Deși ideea era exprimată aproape identic, conținutul era profund diferit, câtă vreme Teodorescu îi are ca repere principale pe Leon Bourgeois și Leon Duguit, fiind, nu altfel decât Istrate Micescu și Nicolae Steinhardt, tributar aproape exclusiv al culturii juridice franceze. De la această regulă existau însă și excepții remarcabile, printre care în primul rând ar trebui amintit Matei Cantacuzino, nu atât pentru faptul că în concepția sa situată de la bun început între „școala socialistă“ și „concepția opusă, liberală“, dreptul subiectiv și funcția socială sunt armonizate printr-o eventuală însumare a defectelor (precum în cazul lui Negulescu), ci grație identificării „esenței dreptului“ în „noțiunea de ra­­port“ cu trimitere imediată la „raportul de reciprocitate“ din Doctrina științei a lui Fichte, însă cu explicații care amintesc puternic de concepția lui Rudolf von ­Jhering – ea însăși o recuperare pe cale ocolită a „raportului juridic“ așezat de Savigny ca fundament al întregului sistem al dreptului, însă înlocuit de Puchta cu „dreptul subiectiv“ – invocată și redată pe larg în secțiunea despre „cercetarea științifică“. Aceeași suveranitate senină traversează și tratarea spinoasei chestiuni despre proprietate ca drept subiectiv și/sau funcțiune socială în singurul paragraf consacrat acestei chestiuni. Pe de o parte, „exercițiul puterilor inerente dreptului de proprietate stă în relație directă cu interesele economice generale și cu nevoia so­cială a unei mai bune repartizări a bunurilor“, iar limitele înseși ale îngrădirii sunt determinate de „experiența și cumințenia fiecărei națiuni și fiecărei generații“; însă, pe de altă parte, „experiența vieții sociale în toate popoarele dovedește că principiul și temeiul proprietății individuale, ca o condiție esențială a libertății nu poate să fie tăgăduit fără a se surpa temelia în­săși a oricărei organizări sociale“.

Publicată în 1921, prin urmare, aproape în ajunul dezbaterii constituționale, Elementele dreptului civil, lucrarea de sinteză, capitală, a lui Matei Cantacuzino, pare să fi rodit și în orientarea lui Alexandru Costin, magistratul de la Tribunalul Ilfov care își asumase sarcina de a susține prelegerea despre Concepțiile actuale ale proprietății și constituția în cadrul primului dintre cele două cicluri de conferințe ale Institutului Social Român mai sus amintite. Pentru Costin, referința aleasă spre calificarea proprietății ca funcție socială în contextul premergător adoptării Constituției din 1923 nu este atât o „teorie“ a proprietății ca funcție socială, cât „consacrarea“ aces­teia ca atare, și anume prin art. 153 al Constituției germane de la Weimar adoptate la 11 august 1919, potrivit căruia „proprietatea este garantată de Constituție“, iar „cuprinsul și limitele ei sunt stabilite prin legi“ (alin. 1) în condițiile în care „proprietatea obligă“ iar „întrebuințarea ei trebuie să fie în același timp un serviciu pentru un cât mai mare bine so­cial“ (alin. 3). Dincolo de fo­­losirea tradițională a expresiei „legătură socială“ (Sozialbindung) în loc de fonction sociale, deosebirea față de accepțiunea duguitiană este remarcabilă și ilustrează o atare perspectivă. Acestea sunt, fie schițate și sumar, atmosfera intelectuală și lu­­mea ideilor juridice în care s-au plăsmuit axele ideatice definitorii ale pactului fundamental între națiune și stat de la 1923.

4. În dezbaterile preconstituționale din 1921–1923 problemele învățământului au fost strâns legate de cele ale dezvoltării culturale și realizării „unității sufletești“ a țării întregite. Astfel, în prelegerea sa din 25 decembrie 1921, Nevoile statului modern și Constituția României Mari, susținută în cadrul ciclului de conferințe organizat de ISR, Vintilă Brătianu (1867–1930) considera „dezvoltarea culturii naționale prin școală“ drept „una din sarcinile cele mai mari ale generației noastre pentru a asigura consolidarea națională“. Pentru îndeplinirea misiunii culturale a statului se prefigurau două căi principale, complementare și independente: pe de o parte, asumarea de către acesta ca o datorie și drept exclusive de ordin constituțional a responsabilității susținerii și organizării instrucțiunii, iar pe de alta admiterea, spre atingerea acestui obiectiv general, în condițiile legii, a colaborării tuturor „forțelor de cultură“. Avansând sintagma de „stat național cultural“, el aprecia că „într-o organizație temeinică… în care toate treptele și felurile de învățământ trebuiau să fie bine coordonate între ele, Universitatea, organ suprem de cultură națională, cu mai multă libertate de acțiune și mai multe mijloace, așezată la vârful piramidei, să fie în realitate, îndrumătoarea acestei culturi“. Același accent pe caracterul formativ în sens național al întregului demers instructiv educativ era prezent și în prelegerea prof. univ. Ion Nistor (1876–1962), ministru de stat și rector al Universității din Cernăuți, care în intervenția sa în același cadru general (Învățământul în viitoarea constituție, 21 mai 1922) exprima imperativul unificării regimului legislativ al învățământului de toate gradele dispersat anterior în diferitele provincii alipite Vechiului Regat și cerința ca „Ministerul Instrucțiunii să devină și al Educației Naționale. Acesta trebuie să îndrume tineretul spre o cultivare armonică și a caracterului“. O educație națională generală promotoare a cunoașterii avansate și a competențelor personale și, în același timp ținută la „înălțime morală și patriotică“ reprezenta „chezășia viitorului statului român“, a afirmării unei Românii Mari în plenitudinea semnificațiilor sintagmei, stăpână pe bogățiile sale naturale și spirituale pe care să le explo­reze și exploateze în interes național și printr-un progres social-economic și cultural remarcabil.

Mircea Duțu – profesor universitar

Articol integral publicat în numărul 39 al revistei Tribuna Învățământului