- Coborând în istorie spre începutul mileniului al doilea, dintr-o Listă din secolul al XI-lea a eparhiilor supuse Ohridei, aflăm că ultima dintre ele, a 24-a, era Episcopia Vlahilor. Dintr-o altă Listă a acestor episcopii (Notitia Episcopatuum), de prin secolul al XIII-lea, aflăm că episcopul vlahilor se afla în Vreanoti (Serbia). De asemenea, se cunoaşte numele unui preot semnat pe un manuscris din secolul al XI-lea, păstrată în biblioteca Bisericii Sfântul Climent din Ohrida: „Ioan preotul preasfintei episcopii a vlahilor“.
Nu se ştie în ce limbă au slujit preoţii vlahi din sudul Dunării. Însă ceea ce este mai presus de orice îndoială este faptul că propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu şi spovedania s-au făcut în limba vorbită de credincioşi.
- Prima ştire sigură despre vlahii din Balcani o aflăm la sfârşitul mileniului întâi, în secolul al X-lea, în Cronica Bizantină a lui Skylitzes-Kedrenos. A doua veste vine din partea unui cronicar bizantin anonim, care aminteşte că la anul 980, împăratul Vasile II Bulgaroctomul l-a numit pe Niculiţă conducător militar peste vlahii din Elada. Scriitorul bizantin Kekaumenos aminteşte despre viaţa vlahilor în peninsula balcanică, iar principesa Ana Comnena (1083-1148), în cartea Alexiada, aminteşte de un conducător vlah cu numele Pudilă.
Cea mai veche ştire despre vlahii apuseni se află în Cronica preotului Diocleea, din părţile Muntenegrului, de pe la 1150 care vorbeşte despre români „care acum se cheamă mavrovlahi“, adică vlahi negri – nume generic dat vlahilor din părţile Adriaticii pentru îmbrăcămintea lor din lână neagră.
În fine, Cronica în limba latină Gesta Hungarorum – Faptele Ungurilor, scrisă la scurt timp după domnia regelui Bella, aminteşte despre un „anumit român“ ducele Gelou, care pe la anul 900 avea domnia peste români şi slavi în Ţara Ultrasilvană, adică într-o regiune organizată politic şi militar din zona Cluj – Gilău – Aşchileu – Dăbâca. Astfel, primul român menţionat cu numele în regiunea Transilvaniei este un conducător care avea „domnia“.
Aşadar, în urma tuturor acestor date istorice se poate constata autohtonia, vechimea, continuitatea şi conştiinţa de sine şi de unitate a românilor din toate teritoriile etnografice locuite de ei, ceea ce constituie un fir roşu ce se întinde constant peste veacuri până în contemporaneitate.
- a) În Antichitate, teritoriul Daciei era cel din interiorul arcului Carpatic şi cel de la sud şi est de Carpaţi, deci al celor trei Ţări Române. Poporul care locuia acest teritoriu era numit de către greci: get, iar romanii îl numeau dac. Ţara lui Decebal cuprindea aproximativ teritoriul României de azi, deşi în timpul lui Burebista cuprindea multe alte zone, între care şi sudul Dunării. Astfel, locuitorii Daciei din ambele părţi ale Carpaţilor erau de acelaşi neam, vorbeau aceeaşi limbă şi aveau aceeaşi credinţă. Formarea poporului român a început, în urma cuceririlor romane în Dacia, la sfârşitul primului secol şi începutul celui de-al doilea şi a durat până în secolele VII-IX. În acest mod, poporul dac a fost romanizat şi a devenit poporul român.
Există numeroase mărturii cu privire la latinizarea poporului dac. Iată ce afirma Ernst GAMILLSCHEG (1887-1971) despre romanitatea şi continuitatea românilor. „Continuitatea românilor pe teritoriul lor actual nu este atât continuitatea rasei, cât a spiritului. … Forţa care ţine în picioare tot edificiul este limba comună de circulaţie. Ultima etapă a evoluţiei a fost împlinită când limba de circulaţie a devenit limba maternă chiar pentru acele părţi ale populaţiei care nu erau de origine romană. Limba, moştenitoare a geniului roman şi contribuind la răspândirea tot mai mare, a făcut din aceste noi popoare fii ai Romei“.
O mărturie mai veche, din secolul al XV-lea, despre latinitatea românilor o avem de la umanistul italian Antonio Bonfini, secretarul lui Matias Corvin, regele Ungariei (1458-1490), care scria: „Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturiseşte până-n timpurile de acum limba lor… Căci din legiunile şi coloniile romane aduse de Traian şi de ceilalţi împăraţi romani s-au tras românii…“.
Deşi la vremea aceea nu exista conceptul „conştiinţei unităţii de neam, de limbă şi credinţă“, totuşi această realitate se manifesta în viaţa de zi cu zi a poporului dac, întrucât neamul vorbea aceeaşi limbă, avea aceleaşi obiceiuri, avea aceeaşi credinţă şi răspundea la chemările la luptă ale conducătorilor săi – Burebista şi Decebal. Această CONŞTIINŢĂ nu s-a pierdut nici în privinţa poporului dac latinizat în curs de tranformare şi devenit apoi poporul român; căci poporul român nu a rezultat dintr-odată, ci pe parcursul câtorva secole şi nu s-a născut din nimic sau din neant, ci din „unitatea elementului băştinaş (daco-geţii) şi a elementului cuceritor (romanii)“.
- b) Există şi o altă ipoteză istorică potrivit căreia „Dacii sunt strămoşii tuturor popoarelor latine“. Întrucât, pe de o parte, doar 14 la sută din teritoriul Daciei a fost ocupat de romani (Strabon) şi doar pe o perioadă relativ scurtă de aproximativ un secol şi jumătate, până la retragerea aureliană, iar pe de altă parte soldaţii lui Traian nu erau numai romani, ci şi din alte neamuri (unele cucerite anterior de romani, alţii mercenari), atunci era imposibil ca limba latină să fie preluată de daci de la acei soldaţi romani.
Reluăm aici un fragment din afirmaţia cronicarului Ioannis Bisselius: „Provincialii (transilvăneni – n.n.) ţineau mai mult la unul de-al lor, un dac ca Mihai, decât la un străin ca Basta…..“, iar umanistul I. Dubravius, care a scris Historica Bohemica, susţinea că vlahii sunt descendenţi direcţi ai dacilor când afirma că Iancu de Hunedoara (1407-1456) era „din neamul dacilor care acum se numesc vlahi“.
De asemenea, umanistul italian Lazaro Sorano (sec. XVI-XVII) scria: „Fără niciun dubiu, transilvănenii (…) împreună cu moldovenii şi valahii sunt anticii daci, atât de temuţi de romani“.
Istoricul Dio Cassius (n.155-d.229 d.Hr.) descrie războaiele purtate de daci şi romani, spunând despre Traian (conducătorul Legiunii Romane) că a fost un trac veritabil şi că războaiele purtate erau fraticide (între popoare de aceeaşi origine). Iar Traian spunea înainte de a porni la luptă: „Mă întorc în ţara străbunilor mei“.
Bogdan Petriceicu Hasdeu a scris o carte cu titlul „Perit-au dacii?“, iar N. Densuşianu afirma: „Dacii vorbeau latina vulgară (română arhaică)“.
SCOPUL acestui articol nu este acela de a lămuri controversa istoricilor cu privire la latinitatea dacilor sau a latinizării lor. Dincolo de această controversă, o concluzie este certă: transformarea poporului dac (indiferent de cauzele transformării) şi devenirea lui întru românitate nu l-a făcut să-şi piardă conştiinţa de sine. Dimpotrivă!, locuitorii din jurul Carpaţilor din toate timpurile au ştiut că aparţin aceluiaşi neam şi că vorbesc aceeaşi limbă. Conştiinţa de sine a românilor descinde din conştiinţa de sine a înaintaşilor lor. Odată cu formarea poporului român, acelei conştiinţe de neam şi de limbă i s-a adăugat şi cea de credinţă, întrucât neamul românesc s-a născut creştin, iar creştinismul acesta are origine apostolică.
Chiar dacă azi, ca şi în trecut, anumite teritorii locuite de români se află vremelnic sub alte steaguri, totuşi Vatra Românească naturală, biologică, de limbă şi de credinţă, de cuget şi de simţire a fost aşezată, potrivit doinirii lui Mihail Eminescu (şi nu numai), între marile ape – Dunăre, Tisa, Nistru, Marea cea Mare: „De la Nistru pân′ la Tissa”, „Din Hotin şi pân′ la Mare“, „Din Boian la Vatra-Dornii“, „Din Sătmar până′n Săcele“ şi De la Turnu′n Dorohoi, adică de lângă Dunăre, din Sud-Vestul României şi până-n Nord-Estul ei.
Aşadar, românii, de pretutindeni, de când s-au format au avut conştiinţa originii lor, a continuităţii lor, a faptului că sunt autohtoni, care aparţin aceluiaşi neam şi vorbesc aceeaşi limbă şi au aceeaşi credinţă.
Argument:
Am scris cele de mai sus din mai multe motive. Mai întâi pentru că în anul care urmează, deşi se vor împlini 100 de ani de la momentul Unirii de la 1 decembrie 1918 şi formarea României Mari, totuşi mai există „voci“ care contestă originea, vechimea şi continuitatea acestui neam.
Un mare cărturar contemporan a identificat aceste „voci“, care au afirmat că la 1 decembrie 1918 România a anexat cu forţa provincii şi astfel a devenit un stat artificial şi multinaţional, „imperialist“, format din „petice“, şi că românii din Ţară, dar mai ales cei din provincii nu au dorit unirea, care s-ar fi făcut doar prin efortul unor „politicieni interesaţi“ şi al unor „intelectuali exaltaţi“.
Însă aceste „voci“ nu iau în considerare toate mărturiile istorice existente şi nu văd şi mai ales nu simt suferinţa românilor de-a lungul veacurilor, care aveau din partea celor trei Naţiuni statutul de „răbdaţi sau toleraţi“.
Maghiarii, saşii şi secuii au fost protagoniştii conceptului de NAŢIUNE, pe care l-au iniţiat în raport cu românii transilvăneni, au făcut uz de naţionalitatea lor şi s-au aliat într-o „frăţie“ – Unio Trium Nationum –, discriminându-i pe români. În momentul în care frăţia amintită şi-a pierdut privilegiile, iar românilor li s-au împlinit un vis şi o nădejde de veacuri – Unirea –, tocmai cei care au iniţiat, susţinut şi fructificat naţionalismul în propriile interese în sute de ani au început să-i acuze de naţionalism pe români.
Românii deşi erau majoritari şi-au dorit libertatea nu pentru a fi mai presus de ceilalţi şi nu pentru a-i „răbda“ ei pe ceilalţi, ci pentru a fi egali: „Să nu mai fie nemeşie, să nu mai fie iobăgie“, cereau Horea şi neamul. Se pare că reprezentanţii acestor „voci“ nu se mulţumesc cu egalitatea în drepturi, ci ei vor doar să domine.
În acest context, şi acesta este al doilea motiv, intenţia acestui articol e aceea a unei mărturii (modeste) adresate contemporanilor cu privire la istoria şi conştiinţa de sine a acestui neam.
În fine, al treilea motiv e acela de a închina, asemenea unei rugăciuni, această mărturie tuturor acelora care au suferit şi s-au jertfit pentru ca azi NEAMUL ROMÂNILOR să fie într-o UNIME, întrucât, aşa cum afirma „românul absolut“ Mihail Eminescu, în UNIRE e TĂRIA.
Pr. Marian SAVA
