Se poate lectura cu onestitate această tabletă doar dacă „vedem“ că efectele educaţionale ale sistemului de învăţământ nu sunt cele aşteptate de o societate sănătoasă. Constatând – în această publicaţie – entuziasmul unor inspectori şcolari generali despre înalta calitate a educaţiei şi virtuţile manageriale ale sistemului de învăţământ, nu pot decât să-mi reprim scuzele în postura D-lor de administratori publici (politici, oficioşi). Asemenea atitudini de automulţumire suprimă orice formulă de a căuta soluţii de îmbunătăţire a calităţii educaţiei, principala ecuaţie de măsurare a procesualităţii sistemului. Mai mult, atâtea manifestări anormale (antimorale) ale indivizilor în societate sau formaţi de sistem (corupţia, plagiatul, superficialitatea, abuzurile etc.) sunt rezolvate de DNA şi nu de decidenţii administrativi (directori, rectori, inspectori), cum ar fi firesc. Justiţia suplineşte incapacitatea decidenţilor din învăţământ de a renunţa la ideea de colegialitate, de părtinire, de autoprotecţie negativă, de a se implica efectiv în controlul moralităţii, prevenirea şi eradicarea viciilor. Societatea întreagă românească observă declinul calităţii educaţiei naţionale, punând în seama învăţământului preuniversitar şi universitar confuzia valorilor, creşterea analfabetismului funcţional, fenomene care parazitează nu doar societatea, ci chiar instituţia responsabilă cu formarea unor cetăţeni educaţi, morali, corecţi
şi responsabili. Societatea – puternic politizată administrativ – nu mai oferă modele şi nicio îndrumare explicită a tineretului. Acesta asistă la o luptă politică derulată într-un limbaj trivial, la comportamente jenante, la implicarea (împotriva constituţionalităţii!) unui preşedinte în partizanatul politic („Guvernul meu“, „partidul meu“), la inserţia punitivă a juridicului în înlăturarea fenomenelor de corupţie, de furt administrativ şi intelectual, de nepotism, favoritism, de abuzuri etc. Preocupaţi de asemenea interese oculte şi antisociale, lăsând în seama procurorilor (şi presei) „controlul“ abuzurilor administrative, dependenţi de grupuri politice, responsabilii direcţi cu educaţia ignoră cele două funcţii fundamentale ale şcolii (care educă!): fortificarea conştiinţei morale şi alcătuirea unor personalităţi culturale, în spiritul civilizaţiei şi demnităţii umane. Curriculum are în vedere competenţi (în ce?!), ignorând formarea unor personalităţi umaniste, corecte şi solidare.
Un mare păcat este acela de a vedea răul şi a nu lua atitudine pentru curmarea lui. Să luăm două exemple: Testele PISA (pentru învăţământul preuniversitar) şi Raportul integrităţii universitare (recent devenit public).
Testele PISA sunt evaluări standardizate şi vizează identificarea comparativă a abilităţilor de citire, scriere şi ştiinţă la tinerii de 15 ani, din circa 70 de sisteme naţionale de învăţământ. De vreo şase ediţii, în clasamentul publicat, la cele trei categorii de abilităţi, elevii din ţara noastră se situează pe ultimele locuri („loc ruşinos“), lângă Mali, Peru, Albania. După şase testări, autorităţile responsabile cu educaţia nu au promovat un program de îmbunătăţire a situării României în clasamentul comparativ pe ţări (cel mult se critică modul de testare ori conţinutul itemilor!). Sunt ţări care şi-au schimbat întreaga arhitectură a sistemului de educaţie, în cazul altora a intervenit însuşi preşedintele statului, care a iniţiat (şi susţinut financiar) programe de redresare a educaţiei naţionale în vederea realizării unor performanţe comparative relevante. Da, putem critica (sau putem lăuda ceea ce vedem doar în ograda noastră), dar nu putem amâna, riscând calitatea educaţiei unei generaţii. În cazul nostru, se impun o nouă ordine şi o altă organizare a sistemului de învăţământ preuniversitar şi, evident, a sistemului de educaţie naţională.
Corelând Raportul integrităţii universitare din România (SAR, 2016) cu clasamentul Shanghai al universităţilor din lume, constatăm exact aceeaşi nepăsare din partea instituţiilor de învăţământ superior din ţara noastră. Atribuţiile rectorilor de gestionare a calităţii în „formarea elitelor intelectuale“ au fost preluate de DNA. Procurorii fac ordine (câtă fac!) în plagiate şi plagiatori, în corupţia universitară, în sistemul colegial de promovare, în mituirea examenelor şi în falsificarea diplomelor universitare. Revenind la clasamentul internaţional al universităţilor, nicio universitate din ţara noastră nu figurează între primele 500. După o asemenea diagnoză, toate universităţile ar trebui motivate de un orgoliu, râvnind la calitate, la autoritate şi responsabilitate, dar mai ales la un loc onorabil în ierarhia universitară. Doar marile şi tradiţionalele universităţi din Bucureşti, Cluj, Iaşi şi-au alcătuit programe speciale de îmbunătăţire a locului lor în acest clasament. Restul… privesc nepăsător şi chiorâş spre partea de jos a clasamentului.
Raportul din acest an al normalităţii universitare din România s-a axat pe monitorizarea integrităţii şi a bunei guvernări, dar constată, faţă de anii precedenţi, creşterea corupţiei, vicierea echităţii şi abuzul de autoritate, toate sub democratica etichetă a „autonomiei universitare“. Avem, de pildă, 67 de mii de doctori în ştiinţe, dar n-avem cercetare; sunt semnalate cazuri grave de plagiat, copieri, fraude academice, încălcări ale meritocraţiei, de învăţământ mimat, „capturări“ financiare etc., semn că în universităţi nu există, în ciuda unor comisii exprese, un control al corupţiei şi al prevenirii abuzurilor. Mai mult, faptele de corupţie dovedite se pierd în confuzia justificărilor şi comentariilor, iar şcolile doctorale continuă să gireze coordonatori cu competenţă îndoielnică şi să „fabrice“ doctori în ştiinţe care, chiar dacă nu au similitudini textuale în tezele lor de doctorat, n-au idei originale sau propun lucrări descriptive etc. (deocamdată plagiatul e identificat doar la nivel de text, deşi este obligatoriu să fie „căutat“ şi la nivel de idei ş.a.). Raportul prezintă un clasament, sugerează măsuri, inclusiv aceea de desfiinţare a ARACIS, organizaţie independentă (?) dovedindu-şi incapacitatea – prin „vizite“ experte – de îndreptare a superficialităţii şi de asigurare explicită a calităţii sau de îmbunătăţire reală a funcţionării programelor de studii şi universităţilor.
Concluzia „tabletei“ ar fi ca fiecare universitate şi fiecare respon­sabil administrativ să-şi asume/rezolve problemele care impietează manifestarea normalităţii şi să-şi construiască o cultură organizaţională bazată pe calitatea reală şi pe demnitatea celor care îşi alcătuiesc cărţile de vizită cu antetul acestora. În acelaşi timp, generaţiile de tineri din învăţământul preuniversitar au dreptul la un curriculum şi la o procesualitate a acestuia, astfel încât să dea satisfacţii deopotrivă elevilor, părinţilor şi societăţii în ansamblu.
Prof. univ. dr. Anton ILICA